18 ... și nu e timp de pierdut

*Capitolul 10*

    - "Când pleacă părinţii Feliciei?" am întrebat-o pe Kathi imediat după terminarea şcolii.
    - "În iulie", a răspuns ea liniştită. "Dar se întoarce înapoi, mami, şi atunci ne vom căuta o locuinţă". Nu am răspuns, dar m-am rugat în tăcere după înţelepciune ca s-o înţeleg şi s-o las să meargă.
    - "Las-o să meargă în dragoste", am fost sfătuită, "şi atunci se va întoarce în dragoste".
    Într-o seară la începutul verii am început cu Kathi să căutăm locuinţa. Am cutreierat întreaga vale, am vorbit cu mijlocitori de locuinţe şi ne-am distrat mult cu asta. Uşa de legătură dintre noi se deschidea încet, şi simţeam o pace lăuntrică, pe care nu o mai cunoscusem de multă vreme.
    Poate că nu găseşte locuinţă şi poate că Felicia trebuie să rămână în Texas cu părinţii ei - gândeam eu în ascuns, şi speram în ceva care s-o împiedice pe Kathi să plece de acasă.
    - "Cum e cu Colegiul?" am întrebat-o. "Ma duc la Colegiu; m-am încris deja la Pierce. Peste vară lucrez în cafeneaua lui Norm. Fetele de acolo câştigă mulţi bani. Hope şi cu mine ne vom muta pentru asta la Los Angeles, atunci nu va fi aşa de departe până la servici".
    - "Ce-i cu Felicia?" am îndrăznit s-o întreb. A stat un minut liniştită, apoi a spus tristă: "Trebuie să rămână la părinţii ei in Texas".
    - "Bine", am spus eu cam prea repede, şi Kathi s-a enervat. "Nu înţelegi asta! Felicia e cea mai bună prietenă a mea. O iubesc".
    Eram foarte aproape de o nouă explozie, şi am plecat repede, ca să dispară încordarea.
    După ce Felicia s-a dus, Kathi lucra cu hărnicie seara în cafenea, iar peste zi se ducea la plajă. Încărcat la maxim cu fete chicotitoare şi băieţi, automobilul ei mic, negru îşi croia drum în fiecare zi prin Topanga Canyon spre ştrand.
    Şi-l cumpărase la cea de a optsprezecea ei aniversare cu ajutorul în bani al lui Vern, pe care ii câştigase prin ajutorul ei în birou.
    Kathi iubea ştrandul. Ea ţipa totdeauna de plăcere când se arunca în mare şi valurile se spărgeau peste ea.
    În timp ce unele din prietenele ei mai serioase se bronzau pe plajă la soare, ea se lăsa dusă de valuri sau alerga pe nisip încoace şi-ncolo, iar de pe părul ei lung şi negru se prelingea mereu apa de mare.
    Într-o zi fierbinte de iulie, "gândacul " mic şi negru al Kathiei a refuzat brusc în drumul spre casă să mai urce muntele. Ea a sunat o prietenă care a adus o întreagă echipă de mecanici, şi a lăsat apoi maşina la un atelier de reparaţii din Malibu.
    - "Nu ştiu ce nu-i în ordine la ea", a spus ea seara lui Vern. "Pur şi simplu nu mai merge". Vern s-a dus la ştrand şi a adus maşina remorcată acasă. Mecanicul de la atelierul de reparaţii ne-a explicat că motorul nu mai putea să funcţioneze, că era complet stricat.
    Kathi trebuia acum să mediteze cum să ajungă fără maşină la locul ei de muncă.
    - "Ce ai de gând sa faci?" am întrebat-o.
    - "Nu-mi fac griji prea mari", a răspuns ea zâmbind.
    - "Dar încă n-ai plătit complet maşina. Doar nu-ţi poţi cumpăra una nouă".
    - "O să vedem... Să aşteptăm..." Cu hotărârea ei obişnuită, Kathi căuta ca totdeauna să stăpânească problemele.
    De fapt, din ziua aceea întreba în fiecare dimineaţă, disperată: "Mami, ce să fac? Ştii cumva cum pot să ajung la serviciu?"
    Pe atunci a început Kathi să recunoască ce înseamnă o familie. Deşi pentru noi erau adesea atâtea neajunsuri, Vern şi cu mine i-am permis să folosească maşina noastră, ca să poată ajunge la servici. A început să ne înţeleagă dragostea şi grija pentru ea - şi a reacţionat ca atare. La sfârşitul celei de a doua saptamâni din iulie am observat că s-a schimbat ceva la Kathi. Purtarea ei era altfel. A început să se îngrijească mai mult de familia ei, iar duhul răzvrătit şi nesupus părea să ajungă tot mai mult sub călăuzirea lui Dumnezeu.
    Dar vechea problemă - Felicia - mai exista. La începutul lui iulie am făcut cu băieţii un scurt concediu, i-am vizitat pe Cindy şi pe Don în Garden Grove, apoi am vizitat Disneyland şi grădina zoologică din San Diego. Când ne-am întors acasă, pe masa Kathiei era o scrisoare de la Felicia. Inima aproape mi s-a oprit. Cu siguranţă că Felicia a fugit de acasă si era din nou în California. Am sunat-o pe mama ei şi ne-am întreţinut amândouă în lacrimi. I-am promis să mă ingrijesc de Felicia cât îmi stă în putinţă.
    Când a venit în seara aceea Kathi acasă, am întâmpinat-o cu cuvintele: "Ai auzit ceva de Felicia?"
    Ea mi-a ocolit privirea.
    - "Ştiu că se află din nou în California. Am vorbit astăzi cu mama ei. E foarte îngrijorată. Cum a putut Felicia să plece aşa?"
    Kathi era consternată şi iritată. Când Vern a venit acasă, am căutat amândoi să vorbim cu ea. "Kathi", a spus Vern, "doar nu vrei să pleci de acasă, sau poate da?" Fără să ridice privirea a clătinat din cap.
    - "Dar totuşi i-ai promis Feliciei, nu-i aşa?"
    Am înghiţit din greu. "Cum ar fi dacă Felicia ar veni aici şi ar locui cu noi?"
    Kathi şi-a ridicat privirea întrebător. Nu-i venea să-şi creadă urechilor.
    - "Vom pregăti camera ta pentru voi două", i-am promis noi.
    Eram sigură ca aceasta era cea mai bună rezolvare. Când Vern şi cu mine ne-am dus seara în cafeneaua lui Norm să mâncăm, Kathi s-a năpustit strălucind de bucurie spre noi. "Ştiţi noutatea?"
    Nu-şi mai încăpea în piele. "Nu plec de acasă. Felicia a acceptat - vine şi rămâne la noi". Acum am început să simt o teamă, dar mi-am spus că trebuie sa fiu "fair" şi să-i dau o şansă.
    Am petrecut ziua următoare aranjând camera Kathiei pentru amândouă şi am pus acolo încă o comodă. Când au ajuns acasă, i-am urat Feliciei, cat de bine puteam, bun venit în familia noastră. Felicia era totuşi abătută; nu era ceea ce-şi inchipuise. Încă în aceeaşi noapte fetele au căzut se acord că trebuie totuşi să-şi caute o locuinţă.
    La sfârşitul lui iulie era ziua de naştere a lui Vern, şi am vrut să luăm masa festivă în casa mamei mele. Când am sosit, am găsit un pachet frumos cu o carte poştală: "Pentru tati". Kathi cumpărase o cămaşă foarte scumpă şi făcuse un mare ocol ca să ducă cadoul încă înainte de servici pentru serbarea zilei de naştere.
    După mâncare am mers toţi doisprezece în cafeneaua lui Norm pentru cină. Kathi era încântată când am intrat, şi ne-a servit într-un mod deosebit de atent. Eram mândri de mica chelneriţă cu părul negru prins sus, care plutea în jur de parcă ar fi avut aripi.
    - "Acest zâmbet e tipic pentru ea", mi-a şoptit cumnata mea şi mi-a dat un cot.
    - "Uită-te numai la ea!"
    Aşa era. Ea zâmbea la fiecare şi avea răbdare cu oamenii. Nu era se mirare că bacşişul ei era aşa de mare. Îmi amintesc de o noapte când a venit mândră acasă şi mi-a povestit că un client îi dăruise doi dolari bacşiş - "deşi l-am servit la fel de amabil ca şi pe ceilalţi".
    Acum înţelegeam eu de ce. Prin simpatia ei deschisă şi sinceră, Kathi emana o putere prin care oamenii erau atraşi spre ea. Într-o seară când am trecut întâmplător pe lângă cafenea, aproape m-am supărat de amabilitatea ei faţă de trei hippies care se întreţineau cu Kathi când au părăsit restaurantul. Kathi a zâmbit, le-a bătut pe umăr şi le-a spus să mai vină. După cât se părea îi cunoştea, şi m-am îngrijorat. M-am înfiorat la vederea părului lor lung şi dezordonat şi a hainelor murdare. Dar pe Kathi toate acestea nu o deranjau.
    - "Cine erau?" am întrebat-o mai târziu. "Sper că nu ai fost prea prietenoasă cu ei".
    - "Mami", mi-a reproşat Kathi, "cum pot eu atunci să mă apropii de aceşti oameni, dacă nu sunt prietenoasă? Doar trebuie să ne iubim unii pe alţii".
    Bineînţeles că avea dreptate, imi spunea inima. Kathi învăţase să iubească pe oameni şi să-i accepte aşa cum erau.
    Urma să aflu mai târziu că nu numai clienţii, dar şi şeful şi colegele au văzut dragostea lui Isus, care strălucea prin viaţa Kathiei. Când cineva era abătut şi mâhnit, Kathi avea totdeauna la îndemână cuvinte de mângâiere. Când o colegă voia un liber, se oferea Kathi să lucreze pentru ea.
    - "Kathi, asta-i ziua ta liberă" o făceam eu atentă, încruntând fruntea. "Te laşi exploatată de oameni".
    - "Nici o problemă, mami", a râs ea, şi a plecat la cafenea ca să-şi ia în primire serviciul. Şi din nou câştigase simpatia unei fete recunoscătoare.
    Acum Kathi ne servea desertul aniversării: îngheţată garnisită cu căpşuni. Fratele meu o tachina cu bacşişul pe care i l-ar da, şi ea alerga şi mai repede de colo-colo cu cana de cafea. Odată ne-am intersectat privirile, şi am zâmbit amândouă.
    Acea seară a însemnat o cotitură în relaţiile noastre. Când intram de multe oro după acea seară în cafenea - adesea era aproape se miezul nopţii - , râdeam şi tăifăsuiam, la o ceaşcă de cafea, despre evenimentele zilei. În acele clipe eram foarte aproape una de alta. Kathi îşi stivuia de fiecare dată bacşişul în grămezi mai mici, şi apoi îi număram împreună.
    - "Curând îmi voi putea cumpăra o maşină", a spus ea. Într-o seară i-am luat mâna şi i-am spus: "Kathi, îmi pare rău că nu te-am înţeles niciodată cu adevărat".
    - "Nicio problemă, mami, nimeni nu mă înţelege. Dar principalul este că eu mă pot înţelege pe mine însămi".
    În timpul zilelor libere a continuat să caute cu Felicia o locuinţă. În cele din urmă au găsit un apartament în apropierea casei noastre. S-au mutat cam pe la jumătatea lui august, cu o zi înainte de ziua mea se naştere.
    Când a plecat Kathi de acasă în acea sâmbătă seara, a strigat tare: "Să mă luaţi si pe mine mâine dimineaţă la adunare. Mai târziu vin cu voi la bunica pentru serbarea zilei se naştere".
    În ziua următoare târa emoţionată după ea un pachet mare. După desert l-a pus înaintea mea pe masă.
    Pe cartea poştală scria numai: "Cu dragoste, Kathi". Iar în pachet se afla un splendid costum în trei piese, care îmi venea ca turnat.
    - "E minunat, dragă!"
    - "Şi mie mi se potriveşte", a râs ea.
    - "Dar promite-mi că nu-l schimbi. Mi-ar plăcea să-l porţi în concediu".
    Fiul nostru David, care fusese cu ea la cumpărături, mi-a povestit mai târziu că ea vizitase casa mea specială de confecţii şi pe vânzătoarea care mă servea, şi că plătise costumul în patru rate - din banii ei de buzunar.
    Deşi Kathi nu mai locuia acum acasă, era totuşi la noi mai mult ca în anii de înainte. În fiecare seară fie ne suna, fie venea la noi, ca să-i discutăm planurile. Am încercat s-o ajutăm prin faptul că i-am lăsat maşina când avea nevoie. Era vizibil mişcată de grija noastră pentru ea.
    Într-o seară când ne aflam în sufragerie şi discutam, am amintit de un vis pe care-l avusem nu de mult, în care o văzusem. Kathi a sărit ca arsă de pe scaun şi s-a uitat insistent la mine.
    - "Intram pe uşă?" a întrebat ea.
    Eram surprinsă. "De ce?" "Nu". Întrebarea ei m-a uimit. Totuşi apoi mi-am dat seama că se referea la nişte vise "ciudate" pe care le avusesem de mai multă vreme - vise în care tatăl meu şi mătuşa mea intrau pe o uşă. La scurtă vreme după aceea primisem vestea plecării lor acasă în cer.
    În săptămâna de după ziua mea de naştere am vrut sa ne întâlnim, Kathi şi cu mine, şi să cumpărăm haine pentru concediul nostru. Când a venit joi în birou, arăta încântătoare în rochia ei albă, cu părul ei lung şi negru pe care-l strânsese cu o bentiţă. Am zâmbit când am văzut cât de mult se ostenea să-mi placă. Ştia că mă supărasem mai înainte când intra furtunos în birou cu picioarele goale şi cu părul fluturând.
    - "Îmi las să-mi crească şuviţele de pe frunte. Vezi?" a spus ea, căci şi în privinţa aceasta o rugasem cu câtva timp în urmă. Curând mergea încoace si încolo prin birou şi saluta pe oameni cu: "Hallo, eu sunt Kathi!"
    În restaurant puteam să mănânc ce-mi poftea inima, căci Kathi plătea totul. Ne întreţineam vesele şi degajate, dar deodată Kathi a spus cu şovăială: "Ştii, mami, uneori mă întreabă oamenii în restaurant de ce sunt totdeauna atât de veselă. Le spun  că Îl am pe Hristos în inimă, şi că acesta este motivul". A respirat adânc.
    - "Acum ştiu şi ce voi face cu viaţa mea", a urmat ea. "Aş vrea să devin misionară".
    - "Asta-i minunat, dragă". Am mângâiat-o pe mână.
    Când ne făceam cumpărăturile, am simţit un ataşament faţă de Kathi pe care încă nu-l simţisem nicioadata. În locul neîncetatelor discuţii asupra hainelor care ne plac, acum eram la unison în tot ce cumpăra.
    - "Ce bluză îţi place cel mai mult? Cea albastru-marin sau cea verde?"
    - "Îmi place cea verde, dragă", am spus eu după o scurtă ezitare. Şi ea şi-a cumpărat într-adevăr bluza verde.
    Când ne-am întors la maşină, i-am dat cheia. "Condu cu atenţie", am avertizat-o ca totdeauna când se punea la volan.
    - "Multumesc, mami". Kathi a spus aceste cuvinte aşa de serios şi cu atâta semnificaţie, cum nu le mai auzisem niciodată la ea, şi mi-au răsunat încă multă vreme în urechi.