18 ... și nu e timp de pierdut

*Capitolul 17*

    Duminică dimineaţa a sunat cineva la uşă. Erau Felicia cu mama ei. Când Felicia a sunat-o pe mama ei în Texas, nu a putut spune altceva decât: "Mamă, Kathi a murit". Mama ei se urcase în primul avion şi a sosit curând la ea.
    - "Felicia, iartă-mă", am spus eu în timp ce o îmbrățișam plângând. "Am fost geloasă, cred, pentru că tu şi Kathi aţi fost aşa de aproape". Mi-am vărsat toate simţămintele reţinute de multă vreme.
    Am petrecut împreună întreaga zi şi ne-am cunoscut una pe alta. Am putut să simt prezenţa Kathiei, caldă şi eficientă. Eram aşa de fericită că am câştigat-o în sfârşit pe cea mai bună prietenă a ei şi că o iubeam. Poate că nu ar fi luat naștere multe neînţelegeri dacă ne-am fi întâlnit în urmă cu doi ani şi am fi discutat una cu alta. "Kathi nu m-a lăsat niciodată în până, nici o singură dată", a povestit Felicia. "Ea mi-a promis ca cel puţin peste vară să locuim împreună, dacă mă întorc în California. Şi s-a ţinut de cuvânt, deşi ştia că o să vă rânească prin asta".
    Casa noastră s-a umplut de rudenii şi prieteni - prietenii Kathiei au venit în cete la uşa noastră... S-au oferit alimente... S-au adus flori...                                  Convorbiri telefonice au venit din state îndepărtate... Şi tot mereu cuvinte de îmbărbătare şi mângâiere: "Noi suferim, nu ceilalţi care n-au nădejde".
    Era posibil oare ca în acele zile să simţim pacea? Da, aveam pace; ea mă pătrundea, deplină şi curată, pacea, care întrece orice pricepere - pacea lui Dumnezeu.
    În îndepărtata Brazilie, Jim şi Ann căutau neîntrerupt să primească permisiunea de a părăsi ţara. Strădania lor nu putea să nimerească vremuri mai grele, când toate permisiunile fuseseră retrase temporar de către guvern din pricina tulburării politice. O părăsire a ţării în aceste condiţii părea imposibilă.
În multe locuri din SUA, prietenii s-au unit în rugăciune şi L-au rugat pe Dumnezeu să facă o minune şi să-i lase să vină acasă.
    Joia domnea deja o atmosferă descurajantă. Starea lui Dave era tot critică, iar noi n-am mai auzit nimic din Brazilia. Câţiva bărbaţi din adunarea noastră s-au strâns şi au căutat o soluţie. "Dacă tu ai vrea să vorbeşti cu cineva din Brazilia, ce-ai face?" - "Aş lua receptorul telefonului şi aş ruga să mi se dea legătura cu Brazilia", a spus unul.
    - "Atunci aceasta ar trebui s-o facem şi noi!"
    Legătura a fost curând stabilită, şi am aflat că familia Wallis era deja în drum spre SUA, şi că o să sosească miercuri în Salinas ca să-l vadă pe Dave. Mai târziu am aflat că într-adevăr se întâmplase o minune. Dumnezeu mişcase inima unui înalt funcţionar din guvernul brazilian şi acesta le-a permis să părăsească ţara, în ciuda condiţiilor nevaforabile.
    Vern şi cu mine am ştiut că împreună cu Joe şi Veda Quatro trebuia să luăm măsuri pentru înmormântare, care trebuia să aibă loc în ziua de joi.
    Când am pornit la drum, m-am întors încă o dată şi am aruncat o privire spre tabloul care o arăta pe Kathi la sfârşitul şcolii. Un sicriu pentru ea? Un sicriu pentru fata mea vioaie? Am strâns mâna lui Vern şi mi-am adunat puteri pentru sarcina care ne stătea în faţă.
    Când ne-am întâlnit cu Joe la Institutul de pompe funebre, ne-a povestit toate amănuntele despre accident. Maşina ajunsese cumva peste linia din mijloc pe celălalt sens de circulaţie. Cum s-a putut întâmpla asta, nu ştia nimeni.
    Mi-am închipuit micul Mustang roşu cum gonea de-a lungul străzii curbe. Patru adolescenţi râzând stăteau în el flecărând, sugând bomboane şi fiind fericiţi de săptămâna petrecută. Au văzut ei primejdia? A fost oare prea brusc pentru ei ca să recunoască că în faţa lor stătea o ciocnire? S-a întâmplat, şi cum s-a întâmplat, nu vom afla niciodată. Acum trebuia deci să căutăm un loc de odihnă pentru cei trei copii ai noştri. Am fost adânc mişcaţi când prieteni dragi ne-au oferit trei morminte aflate unul lângă altul în frumosul cimitir Oakwood din Chatsworth.
    Când am ajuns seara acasă, Vern mi-a dat mica piatră preţioasă albastră pe care o purtase Kathi când a survenit accidentul. O ţineam recunoscătoare în mână. Kathi ţinuse mult la ea şi o purtase mereu. Mă gândeam plină de dragoste la John care acum era în armată şi la seara când i-a dăruit plin de mândrie Kathiei micul inel.
    Dumnezeu mi-a dat iarăşi mai mult decât am putut cere sau nădăjdui. Aveam scrisoarea Kathiei, ultima mărturie a iubirii ei pentru Isus Hristos -, şi aveam acest mic inel, un semn al multelor prietenii. Pe atunci nu ştiam că urma să primesc încă mult mai mult.