18 ... și nu e timp de pierdut

*Capitolul 15*

    Am străbătut lunga stradă spre spitalul din Salinas şi am intrat în sala rece de aşteptare.
    Fata de la ghişeu s-a întors şi ne-a salutat amabilă.
    - "Dave Wallis" - vocea lui Vern era răguşită. "Cum îi merge lui Dave Wallis?"
    Fata de la recepţie s-a adresat unei surori medicale care era în apropiere. Sora a clătinat din cap.
    - "Foarte rău. Nu aveţi voie să-l vedeţi, dar ar trebui s-o sunaţi pe sora lui, Ethel, care a sosit. Am aici numărul ei de telefon". Cu degete tremurătoare am format numărul.
    - "Aici e locuinţa pastorului Wilson", a spus o voce străină. Am întrebat de Ethel Wallis...
    - "Oh, Ethel", am început să plâng, "îmi pare aşa de rău". Vocea ei era fermă. "Ştii, Domnul e cu noi". Ethel, care avea exact aceeaşi vârstă ca şi Cindy a mea, se resemnase deja în inima ei cu problema, ea îl încredinţase pe Dave în mâna lui Dumnezeu. Curajul ei era mai mare ca al meu. I-am spus că o să venim imediat la ea.
    Pastorul Ralph Wilson aflase prin conducerea taberei de accident şi şi-a deschis binevoitor inima şi căminul familiilor noastre.
    Am plecat spre locuinţa familiei Wilson şi am fost înconjuraţi imediat de grija şi dragostea fraţilor în credinţă. Joe Quatro stătea plângând pe divan, copleşit de suferinţă; Ethel aştepta să poată expedia o veste pe calea undelor la părinţii ei. Jim Montgomery, din comitetul centrului nostru de comunitate şi prieten de-o viaţă, stătea lângă Joe.
    Deja în ziarul de duminică dimineaţa era scris cu litere mari: "TREI MORŢI ÎN ACCIDENTUL DIN GREENFIELD".
    Citeam relatarea din ziar şi nu-mi venea să cred că scria despre Kathi a mea.
    Stăteam în sufragerie şi încercam să ne întărim unul pe altul, totuşi numai prezenţa lui Dumnezeu putea să ne mângâie. Când am sunat mai târziu la spital, lui Dave tocmai i se făcuse o operaţie de urgenţă.
    - "Dave trebuie să trăiască", am spus eu lui Ethel.
    - "Va trăi!" Ethel a zâmbit. "Ştiu, va trăi".
    În fine, spre ora trei dimineaţa, a putut fi transmisă ştirea. Ethel promise tatălui ei să-l sune astăzi şi să-l felicite de ziua lui. În loc de asta a trebuit să-i spună că John a murit, iar Dave era foarte grav rănit. Ştirea s-a transmis neclară din pricina legăturii. Ethel a trebuit să strige tare ca să fie auzită. Fiecare cuvânt mă izbea ca o lovitură de ciocan.
    - "John mort", striga ea tare şi clar, "Dave rănit! Veniţi acasă!"
    Când a terminat părea să-şi fi pierdut toate puterile.
    - "Vor căuta să obţină permisiunea să poată părăsi imediat ţara", a spus ea.
    - "Durerea, durerea aproape mă copleşeşte..." Mă uitam la Joe care căzuse pe gânduri. Dar eu mă gândeam neîncetat la copilul din carnea si sângele meu - la Kathi. Îi auzeam cuvintele când îi înmânasem în acea zi cheile maşinii: "Mulţumesc, mami". Mereu şi mereu răsunau aceste cuvinte în urechile mele.
    - "Dragă", mi-a spus Vern, "o să plec acasă cu băieţii. Aş vrea ca tu cu Joe şi cu Jim să iei avionul spre casă".
    Am consimţit cu plăcere.
    - "Ştii", m-am aplecat în avion spre Joe, "ştii tu de fapt că fiecare dintre noi avem trei copii?"
    Joe a încuviinţat. "M-am gândit şi eu la asta. Au fost cei doi fii si noştri şi fiica voastră, care ne-au fost luaţi".
    Ne-am rezemat din nou pe scaun şi am tăcut până ce avionul a aterizat.
    Gândurile mele au început să se concentreze asupra unei singure rugăminţi: "De-ar fi acasă numai o singură scrisoare de-a Kathiei, numai o veste scurtă, în care să povestească despre tabără. Dacă ar fi... Dacă ar fi... " Acest gând se repeta în mine ca un disc stricat. De-aş primi numai o mică ştire - numai o scrisoare... o scrisoare... o scrisoare... Imediat după sosirea la aeroportul internaţional din Los Angeles am sunat-o pe mama mea. Ea aşteptase deja s-o sun.
    - "Vin acasă la tine". Ştiam cât de greu o împovăra acest eveniment de neînţeles.
    Am plecat spre casă, şi când am cotit spre parcare, Cindy stătea deja acolo şi mă aştepta. Ne-am dus una spre alta şi ne-am îmbrăţişat în tăcere. Nu existau cuvinte care ar fi putut să ne exprime suferinţa. Kathi plecase dintre noi tocmai în clipa în care o regăsisem. Şi Cindy resimţea puternic acest lucru. Am intrat în casă şi m-am lăsat să cad pe canapea. Cindy a aprins lumina. Ochii noştri erau plânşi; marea noastră durere ne-a unit. O iubisem amândouă pe Kathi, dar niciuna dintre noi nu o înţelesesem vreodată cu adevărat.
    Apoi am destăinuit ceea ce gândisem încontinuu: "De-ar fi aici numai... numai o scurtă ştire, o scrisoare de la Kathi!" Mă uitam în jur ca şi cum aș fi aşteptat să găsesc o scrisoare.
    - "Mami", a început Cindy, "am fost astăzi după-amiază la Felicia, ca să i-o spun - şi ea primise o scrisoare de la Kathi. Mă gândeam că poate nu vrei s-o vezi acum". Şi-a deschis poşeta.
    Am apucat cele două foi pe care le ţinea Cindy în mână.
    - "O, ba da, ba da, vreau s-o văd!"
    Timp de o secundă am închis ochii, înainte ca să încep să citesc scrisul cunoscut. Felicia primise scrisoarea de la Kathi vineri. Kathi trebuie să-i fi scris miercuri, exact cu trei zile înainte de accident.
    Ea scrisese pe dosul unor foi de agendă tipărite, aşa ca şi cum ar fi avut mult de spus şi ar fi trebuit să le spună imediat - ea nu avea timp de pierdut.
    Am deschis scrisoarea şi am încercat s-o citesc. Mi-a venit să plâng, şi lacrimile mi se scurgeau pe obraji.
      Dragă Felicia!
    Aceasta este prima ocazie pe care o am ca să-ţi scriu. Am fost atât de ocupată să studiez Cuvântul lui Dumnezeu! Locul acesta este grozav. Trăiesc cu adevărat ceasuri minunate cu fraţii şi surorile mele în Hristos. Învăţ aşa de mult, şi totuşi nu ştiu nimic. Felicia, aş vrea să fii acum aici! Hristos e singurul răspuns, şi n-are a face dacă Jon, Sharon, Brad sau tu credeţi că este o absurditate - îţi spun, e singurul! Am pierdut într-adevăr mult, fiindcă am trăit cum trăieşte cea mai mare parte a oamenilor. Oh, dacă L-ar cunoaşte numai toţi oamenii pe Isus al meu! Sunt copleşită de cât se poate învăţa şi se poate şti despre El. Viaţa creştină este singura viaţă. Nu mă refer la viaţa formalist-evlavioasă pe care am dus-o, ci viaţa în care Duhul Sfânt conduce pe cineva care I se încrede.
    Felicia, nu mai fac acum nici o glumă, tu ai nevoie de Hristos. Nu ca pretext evlavios, ci ca Domnul vieţii tale. Vreau să spun că tu trebuie să-L urmezi în fiecare zi şi să vorbeşti cu El. Ca cea mai bună prietenă a ta, sunt răspunzătoare ca tu să nu ajungi la pierzare. Crede-mă, ştiu că această lume nu are nicio soluţie de oferit. Tu crezi poate că Jim e singurul răspuns, dar el nu a murit pentru păcatele tale. Nu pot să-ţi spun destul de des că tu ai nevoie de Dumnezeu. Poţi să-ţi imaginezi ce-am putea face împreună? Dacă Îl primeşti cu adevărat pe Hristos ca Domnul vieţii tale, îţi garantez că totul va deveni altfel. Eu nu am corespuns ca şi creştină, dar crede-mă, pentru fiecare persoană căreia nu i L-am arătat pe Isus Hristos, vor învăţa alte trei să se încreadă în Isus. Ştiu ce-ţi vei spune acum: "Acum începe din nou cu relegia ei". Îți spun ceva: Nu mă interesează ce gândesc alții, căci fiecare are nevoie de Isus. Fă-ţi timp pentru rugăciune, vorbeşte cu Dumnezeu, întreabă-L de planul perfect pentru viaţa ta! El are un plan pentru fiecare, dar stă în sarcina ta să descoperi ce fel de plan este.
    Citeşte Biblia! Nici nu ştii cât de grozavă este! Nici eu n-am ştiut. De abia aştept să citesc mai mult din ea. Nu e timp de pierdut, căci Dumnezeu ne va judeca, şi va trebui să-i dăm socoteală. Ce am făcut noi pentru Hristos? Sunt o mulţime de lucruri despre care ar trebui să vorbim, când mă voi reîntoarce acasă. Mă bucur atât de mult că o să-ţi povestesc totul. Te rog, fă ce-ţi spun: Felicia, roagă-te lui Dumnezeu! Roagă-L să intre în viaţa ta. Nu fi egoistă ca mine, afirmând că nu poţi renunţa la libertatea ta. Lucrurile materiale ale lumii vor trece, dar ceea ce faci cu Hristos, va rămâne. Ştii de ce nu ai crescut în Hristos după ce I-ai spus o dată da? Pentru că trebuie să citeşti în fiecare zi Cuvântul lui Dumnezeu şi să te rogi. Hristos e răspunsul, şi eu îi mulţumesc lui Dumnezeu de fiecare dacă când mă rog că mi-a dăruit pe Fiul Său şi viaţa veşnică. Felicia, mă rog împreună cu fraţii şi surorile mele de aici pentru tine. Sper că şi tu vei deveni curând sora mea. Va fi greu pentru mine să mă întorc în locuinţa noastră, căci Biblia spune că avem nevoie de părtăşie creştină. Trebuie odată să ne lăsăm inimile să vorbească, şi vreau cu adevărat să aud ce ai de spus. Felicia, aş vrea să câştig lumea, dar dacă nu pot să conving nici pe cea mai bună prietenă a mea, îmi dau seama cât de grea e sarcina aceasta.
    Rămâi cu bine, şi când mă întorc înapoi, vom avea multe de discutat.
    Îţi scriu acestea în dragostea lui Hristos.
    A ta, Kathi.