18 ... și nu e timp de pierdut

*Capitolul 11*

    - "Kathi", am sunat-o la locuinţa ei, "suntem invitaţi la o masă de rămas bun pentru pastor şi pentru familia Wallis, şi ei ar dori mult să vii și tu. Va avea loc vineri seara. Ştii doar că soţii Wallis pleacă sâmbătă spre câmpul de misiune din Brazilia".
    - "Nu pot, mami. Trebuie să lucrez". Kathi era foarte dezamăgită.
    Şi eu eram dezamăgită, căci mi-ar fi plăcut să facă Kathi cunoştinţă cu cei doi fii mai mari din familia Wallis - Dave şi John. Eram sigură că i-ar fi plăcut de ei. Kathi îl văzuse pe John când îşi încurajase echipa la meciul dintre Canoga ParK High School și Cleveland High School.
    Înafară de asta îl întâlnise o dată în biserică.
    O tachinasem chiar într-o zi după serviciul religios: "Ştii tu cine ţi s-ar potrivi foarte bine? John Wallis!"
    În mod surprinzător mi-a răspuns acestei afirmaţii cu un zâmbet; de obicei gustul meu nu era şi al ei.
    Jim şi Ann Wallis erau misionari ai bisericii noastre în San Paolo, şi ne simţeam legaţi prieteneşte cu ei. Acum voiau să pornească pentru a treia oară spre Brazilia, şi cei trei copii mai mari ai lor trebuiau să rămână în Statele Unite.
    Ethel, aproape de douăzeci şi unu de ani, se afla în preajma ultimului ei examen de colegiu. Dave, de nouăsprezece ani, începuse la Colegiul Pierce, iar John, de saptesprezece ani, tocmai absolvise primul Canoga Park High School și era şi cel mai bun sportiv. John, înalt şi arătos, era dinamic în dragostea lui pentru Hristos, şi ca şi Kathi, stătea tare în credinţă.
    Speram că cei doi trebuie să se întâlnească cumva odată - dar când?
    Petrecerea de rămas bun a devenit un eveniment al prieteniei dintre noi; gustoasele mâncăruri au fost preţuite de toţi, şi nimeni nu s-a plictisit. Adolescenţii s-au bălăcit în bazinul de înot, au jucat volei şi au fost încântaţi. Totuşi eu eram cufundată în gânduri şi aş fi dorit să fie şi Kathi prezentă.
    Deşi a fost o seară minunată, eram trişti că tânărul nostru pastor părăsea adunarea ca să meargă în estul SUA. Iar familia Wallis, care ne era atât de apropiată, urma să plece a doua zi cu vaporul spre San Paolo. Mă gândeam la Jim Wallis, care îşi rugase prietenii sâmbăta trecută cu voce frântă să aibă grijă de copii lui dragi în timpul absenţei lor.
    Cât de greu trebuie să le fi fost să spună rămas bun unei părţi din familia lor.
    - "Aş dori s-o poţi lua şi pe Kathi cu voi", i-am spus eu lui Jim. "Ea ar fi într-adevăr o bună mică misionară".
    Când ne-am despărţit, am îmbrăţişat-o pe Ann Wallis şi ea a spus: "Ne vedem iarăşi peste patru ani". În ziua următoare ne-am adunat toţi în portul San Pedro, ca să urăm drum bun celor care plecau. Lunga călătorie spre Brazilia trebuia să dureze peste 30 de zile.
    Ann şi-a sărutat copii, s-a întors apoi să-l strângă pe John al ei crescut mare şi a izbucnit deodată în lacrimi. John a bătut-o blând pe umăr.
    - "Nu plânge, mamă. Voi strânge bani, iar de Crăciun sunt la voi".
    Jim şi Ann au urcat cu fiii lor mai mici Bobby şi Jim junior pe debarcader şi făceau curajoşi cu mâna - zâmbeau chiar puţin.
    Printre prietenii rămaşi erau în ziua aceea şi Joe şi Veda Quatro cu cei cinci copii ai lor. Băieţii Quatro: Steve, Jim şi Mike erau prieteni apropiaţi cu Dave şi John. Mike, care tocmai împlinise şaptesprezece ani, voia să se facă medic misionar. El era puternic în credinţă şi un martor adevărat al lui Hristos la Chatsworth High School. Firea lui liniştită, echilibrată şi simţul lui dezvoltat pentru umor erau o bucurie. El era activ în lucrarea din adunarea noastră, şi se întâlnea regulat cu John, Dave şi cu pastorul Smith înainte de fiecare servici la rugăciune.
    Pe când mă grăbeam la probele de cor, vedeam adesea cum aceşti trei tineri cu Biblia în mână intrau în biroul pastorului Smith. Era o privelişte neobişnuită, dar şi Dave, John şi Mike erau nişte tineri neobişnuiţi.
    Imediat după sosirea lor în Brazilia, familia Wallis a primit de la Dave următoare scrisoare:
          
   Dragă tată, dragă mamă, dragi fraţi!

Această scrisoare trebuie să ajungă în Brazilia cam în acelaşi timp când sosiţi şi voi. Aici Domnul este minunat la lucru. Ethel a ţinut de curând o oră a tinerilor, şi mă gândeam că Isus poate să apară în fiecare minut. Ea a vorbit despre "a lua şi a da" (în ziua următoare am dat şi eu ceva). În şcoală am vorbit cu o fată, şi ea m-a întrebat de ce voiam să devin misionar. Un băiat mi-a amintit că aş fi vorbit deja cu el mai demult despre Dumnezeu. Era adevărat, şi el a spus că l-a impresionat atunci atât de mult încât l-ar fi primit pe Hristos. Apoi am primit misiunea să fac o lucrare de cercetare despre Israel, şi am relatat clasei despre promisunea lui Dumnezeu că Israel se va întoarce în ţara lui şi am povestit apoi tot ce ştiam despre revenirea lui Hristos. O fată a fost foarte impresionată de profeţiile Bibliei şi de relatarea mea! Apoi a trebuit să citesc în clasă din Biblie - în ultima dumincă ne-am rugat cu pastorul ca Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să poată lucra cu putere. De necrezut - oamenii au năvălit ca urmare să caute legătura cu Dumnezeu".

    Şi scrisorile pe care le-a trimis John părinţilor lui erau pline de noutăţi despre viaţa lui împlinită şi despre dragostea lui pentru Hristos. El le-a relatat despre o tabără de misiune în California de nord, la care adunarea va trimite patru tineri: "Mike, Dave, Kathi Johnson şi cu mine plecăm într-acolo", a scris el.
    Presimţirea mea nu m-a înşelat; când John a întâlnit-o în sfârşit pe Kathi, i-a plăcut de ea. Într-o duminică dimineaţa mă miram că Kathi nu se mai aşezase lângă mine în biserică. Atunci am văzut cum John şi Kathi stăteau alături şi erau pe punctul de a face cunoştinţă. Mai târziu după serviciul religios, John, Mike şi Kathi stăteau împreună într-un grup şi se întreţineau animaţi.
    - "Ia ghiceşte ce am de gând!" a strigat Kathi când a venit acasă în seara aceea de duminică la cină.
    - "Plec cu John, Dave Wallis şi cu Mike Quatro în tabăra de misiune".
    Eram uluită. "Tu faci... ce?" "Şi eu însămi voi conduce maşina" "Tu vei... ce?" am repetat eu peste măsură de uimită. Dar curând eram la fel de emoţionată ca şi Kathi când a început să explice exact totul.
    - "Adunarea trimite patru tineri în tabăra de misiune, şi am fost rugată să merg şi eu".
    Faţa ei strălucea de bucurie.
    - "Dar am promis că voi pleca cu maşina", şi-a amintit brusc abătută.
    - "Cu ce maşină vrei atunci să pleci?" a întrebat-o Vern zâmbind uşor.
    - "Ei -", ea nu ştia.
    - "Nicio grijă, o să găsim noi una pentru tine".
    Eram cu toţii încântaţi de hotărârea Kathiei de a merge în tabără. Am face totul pentru ea ca s-o ajutăm. În ciuda mutării cu Felicia, Kathi devenise acum în sfârşit iarăşi "fata noastră".
    Prietenia cu John Wallis a avut o influenţă puternic echilibrantă asupra vieţii prea clocotitoare a Kathiei. Ea a devenit vizibil mai liniştită, dar zâmbetul ei s-a făcut mai luminos, mai strălucitor - rugăciunile ei fuseseră ascultate, şi a învăţat să se încreadă deplin în Hristos.
    Toată osteneala şi critica pe care le crezusem necesare pentru ea ca s-o aduc în armonie cu voia lui Dumnezeu nu ajutaseră. Era vocea liniştită şi fină a Duhului Sfânt cea care o căutase şi o câştigase pe Kathi. Ea Îi auzise chemarea şi Îl urmase.
    Eram ruşinată pentru că încercasem în acest mod să ajut pe Duhul Sfânt. Niciodată nu voi mai impune copiilor mei gândurile mele foarte omeneşti. Îi voi conduce la credinţă şi le voi spune tot mereu din toată inima despre Hristos, dar Îl voi lăsa pe Dumnezeu să îndeplinească lucrarea de convingere şi siguranţă. Învăţasem o lecţie preţioasă.