Baia caldă de sânge (finalizată)

Pregătirea

 - Ce vezi? l-a întrebat speriată. Răspunsul lui a fost rapid și dur.                                                                                                                           

- Sânge! O baie caldă de sânge.  Apoi Lana s-a trezit cu zeci de întrebări în cap și foarte confuză având un sentiment de neliniște. "Oare ce a fost acest vis? De ce am vorbit cu băiatul acela? Oare îl cunosc? Nu, nu l-am văzut în viața mea...", dar ceea ce o măcina cel mai tare era răspunsul baiatului.  "De ce se afla într-o baie de sânge? Oare era doar o metaforă? Sigur trebuie să aibă o semnificație. Trebuie să consult dicționarul de vise."                                                                                            Decide că nu trebuie să dea atâta importanță unui vis, mai exact unui coșmar. Se ridică din pat lundu-și avânt și sărind direct în picioare la marginea patului. Adoptă o alură hotărâtă în timp ce merge spre dulapul  cu haine.  Se îmbracă în grabă, decide să sară peste micul dejun în dimineața asta preferând să fure un măr din coșulețul aflat pe măsuța din bucătărie și se face nevăzută pe ușa de la intrare.                                                                                                                                      Visul nu s-a dizolvat în totalitate, fragmente din el i se plimbă prin minte voind să îi capete atenția. Știe ca are nevoie să se liniștească și să se relaxeze așa că renunță la mijlocul de transport în comun. Merge pe trotuar cu pași apăsați, dar parcă ușori ca un fulg.                                  A parcurs jumătate din drum fără a se gândi la nimic. La nimic în afară de masa de prânz deoarece se pare că mărul roșu, bot de iepure nu i-a potolit foamea, ci doar a pornit un marș de luptă în stomacul ei.                                                                                                                                                              Se gândește că ar fi bine să se grăbească, Owen, prietenul ei din copilarie, sigur are ceva de mâncare. Merge în pas alert până aproape de casa domnului Wild, care era la doar  100 m de școală. Acolo se oprește brusc. Vede un copil care nu avea mai mult de 13 ani stând lângă gard. Se apropie și vede râulețe de lacrimi ce  i se scurg din ochi pe obrajii grași și rumeni. Primul ei gând "Sigur s-a rătăcit, trebuie să îi găsesc părinții". 

-Ce s-a întâmplat? Ești bine? Te doare undeva? Știi unde sunt părinții tăi? 

Toate întrebările ei nu trezeau nici măcar o tresărire pe chipul băiatului. Statea ca o rocă, fără să se miște, fără să vorbească. 

- Hai să mergem să îți găsim părinții, sigur sunt foarte îngrijorați. zice Lana încercând să îl prindă de mână pentru a fi sigură că o urmează. 

În momentul în care îl trage ușor de mână încercând să îi sugereze ca ar vrea să se ridice, copilul ridică capul spre ea fixând-o cu privirea. O privește în ochii ei verzi, mari, plini de căldură ce au o strălucire aparte. O privește cu ochii lui plini de tristețe, cu atâta durere de parcă a văzut cele mai mari păcate ale omenirii, de parcă a trăit sute de dezamăgiri, dar paradoxal plini de speranță. Ochii lor, se întâlnesc și se privesc ca înghețați preț de mai multe momente. Inima ei începe să accelereze, ar vrea să fugă de acolo, dar ar vrea și să îl strangă în brațe, să-l liniștească. Își adună, totuși, puterile și mai face o încercare pentru a-l ridica pe baiat. 

- Hai să mergem! îi soptește schițând un zâmbet scurt și forțat.

Nu termină bine de rostit cuvintele că micul băiat lasă din nou capul în jos. Oftează adânc și pare că vrea să vorbească. Acum nu mai pare o rocă rece, pare că prinde viață.  Zâmbește în colțul gurii ridicând din nou privierea spre Lana. 

- E inutil! Ei nu mă vor ajuta. Niciodată nu m-au ajutat. De ce crezi că o să o facă acum? 

Vocea lui calmă îi dă Lanei un straniu sentiment de neliniște. Inima ei din nou începe să bată puternic și parcă i se taie respirația. Deschide gura la interval de cateva secunde încercând să muște aerul, încercând să își oxigeneze creierul mult mai bine, poate. Vocea baiatului îi era atât de familiară încât până și vocea propriei ei surori pare acum străină în comparație cu a lui. O recunoaște atât de bine, dar simte că nu trebuie, că nu vrea să și-o amintească.                                  Lana își acoperă ochii cu palmele, începe să creadă că înebunește.  " Oare încă visez?"            Respiră adânc știind că trebuie să ducă asta până la capăt și apoi sigur își face o programare la psiholog. " În ritmul ăsta o să mergi la psihiatru, nu la psiholog, Lana!"                                                  Își eliberează privirea, dar tot curajul dispare. Nu mai crede că înebunește, e convinsă că o face. Inima ei nu mai bate într-un ritm mai accelerat decât în mod normal, ci e gată să îi sară din piep de-a dreptul.                                                                                                                                                                      Fața baiatului nu mai era spalată de lacrimi, ci era acoperită de sânge. Sânge care se prelinge pe întreaga lui față.  Privindu-l atent constată că nu era sângele lui, ci părea că l-a căpătat în urma unei lupte cu săbii, cel mai probabil. Departe de ea orice gând de liniște în momentele acelea, dar ca un impuls se pune în genunchi lângă băiat. 

- Hei, micuțule, fii liniștit! Ce vrei să spui? Cine nu te-a ajutat niciodată? Ce ai pățit? ea rostea cuvintele cu atâta bunătate și normalitate, cu atâta liniște încât s-a păcălit și pe ea însăși că totul e bine. 

Micuțul o privește clipind des, îi atinge obrazul cu degete de gheață și schițeză un surâs fugar. 

- O să îți dai seama curând de foarte multe lucruri.