Baia caldă de sânge (finalizată)

Copacul cu ramurile până la cer

În cele din urmă au ajuns la școală. Totul este absolut normal. Oamenii, orele...totul este la fel ca în restul zilelor. Această normalitate o liniștește pe Lana. Parcă experiența avută cu câteva ore în urmă pare un simplu vis acum.  Se aude clopoțelul și Lana o zbunghește pe ușa clasei spre dulap. O să lase cărțile și o să plece. Vrea să ajungă cât mai repede acasă. "Am nevoie de o baie caldă și un film bun. Totul o să rămână normal. Totul! " aproape că își ordonă singură, în timp ce caută telefonul în buzunarele hainelor. Nu îl găsește nici în blugi și nici în geacă și inima începe să îi bata tare. "Oare l-am pierdut în toată nebunia de dimineață?"  Știe că trebuie să refacă traseul și să spere că e undeva în iarbă și nimeni nu l-a observat. În caz contrar e un om mort. Își alungă rapid gândul de a nu-l găsi. Atunci nu o să mai vadă fantome, ci o să devină una. Se grăbește să închidă dulapul pentru a putea porni în aventură, dar exact când să trântească ușa vede telefonul. Aluneca încet dintre cartea de istorie și cea de matematică. "Acum chiar totul a revenit la normal. Lana, ești la fel de aeriană și neatentă ca de obicei."  își zice fata cu un zâmbet în colțul gurii.  Zmulge telefonul dintre cărți, încuie dulapul și începe să caute numărul de telefon al surorii ei. 

Carmella, are 26 de ani. Părul ei e lung și negru, ochii albaștri, ușor migdalați. Albastrul ochilor ei e atât de intens încât pare că în irisul ei este adunată toată apa Ocenului Planetar.  Pielea ei e măslinie și adesea îmbracă fuste lungi colorate, pline cu motive florale. Stilul ei vestimentar și nuanța pielii ei îi dă un aspect latino-exotic. Nu există băiat din liceul în care a învățat Carmella, același în care învață și Lana, care să nu încerce să obțină inima Carmellei. Aceeași poveste și la facultate. Cu toate acestea Carmella e singură. Lana nici nu își mai amintește câți ani au trecut de când sora ei a ieșit cu un băiat în oraș. Din această cauză Lana mereu o tachinează pe sora ei mai mare "Mela, când o să o cunoaștem și noi pe iubita ta? Nu te mai supăra! Suntem o familie modernă, acceptăm diversitatea. Tot ce contează pentru noi e să fii tu fericită." Dar Carmella niciodată nu îi răspunde, ci pleacă în grădină ca să citească. "Te porți că o prințesă, Mela! Nimeni nu e suficient de bun pentru tine. Crezi că întinerești? Ești superbă, ieși să se bucure și restul oamenilor de frumusețea ta!" .  Pe lângă scurtele momente de tachinare cele două sunt cele mai bune prietene. 

Deoarece Lana este un mare fan al serialelor și filmelor vrea să o corupă și pe sora ei. Astăzi își dorește să ajungă acasă repede unde să o aștepte un film sau un serial și Carmella cu 2 castroane de popcorn pe canapea. 

Cu o mână ține telefonul la ureche așteptând ca sora ei să răspundă, iar cu cealaltă înceracă să deschidă ușa școlii. Nu reșește din prima încercare deoarece ținea câteva caiete în mână. Le pune jos și deschide ușa. O păstrează deschisă folosind piciorul ca o piedică ca aceasta să se închidă. Nu privește afară. Se aplecă să ia caietele de pe podea și încearcă să pună telefonul în buzunar deoarece Carmella nu a răspuns. În momentul în care iese pe ușă rămâne fără glas. Nu mai nimerește buzunarul din spate al blugilor. Lasă telefonul să îi cadă în iarba înaltă. În fața ei nu e strada aglomerată de mașini ai căror șoferi claxonează nervoși. Nici trotuarul unde se îngrămădeau colegii ei pentru a prinde un loc în autobuz. Acum tot ce vede în fața e o pajiște cu iarbă înaltă și verde. Se aud strigăte agresive, se aud caii galopând grăbiți. Toate sunetele astea par atât de îndepărate încât le aude în surdină. Privește în față, în stânga și în dreapta. Tot ce vede e iarbă, se află pe o câmpie cu iarbă proaspătă. În spate nu se uită. Îi e teamă că ușa nu se mai află acolo. Nu vrea să se convingă că a disparut singura ei cale de întoarcere la normal. Normal care până acum câteva minute părea să se fi instalat în lumea ei. Păcat, a fost doar o speranță falsă, o iluzie a normalității.

 Se așează pe iarbă. Ce rost are să se agite? Trebuie doar să se liniștească. Să se odihnească o vreme. Închide ochii, se lasă pe spate. Simte iarba cum îi gâdilă spatele. Era îmbrăcată într-un maieu, iar geaca zăcea undeva aruncată lângă trupul Lanei. Se odihnea undeva pe iarbă, la fel ca Lana.  "Ce rece e jos! Oare de ce e așa rece? Iarba nu e umedă, e doar așa uscată și rece! " își zice Lana aproape în șoaptă. Atât de încet de parcă nu ar vrea să perturbe zgomotele îndepărtate. Vocea ei să nu se amestecea cu strigătele agitate. Petrece minute bune stând pe spate în iarbă. E liniștită și împăcată.  Atât de calmă încât sesizează cu greu că zgomotul se intensifică. Caii par acum din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai mulți.  Fata se ridică în șezut și privește în spate. Fără nicio ezitare, fără nici o reținere de această dată. În spatele ei, doar la câțiva centimetrii distanță, se află un copac înalt și gros. Probabil se afla acolo de zeci de ani. Lucru sugerat de circumferința acestuia.  În deapta și în stânga copacului se zăreau soldați, steaguri colorate și caii cu straie decorate de blazoane. Privea la un adevărat câmp de luptă.  Lana se ridică și se așează lângă copac cu spatele la câmpul de luptă, dar nu e speriată.  E la fel de liniștită ca mai devreme. Se simte bine, se simte în siguranță acolo. Se simte acasă.