Baia caldă de sânge (finalizată)

Râul de la capătul ceții

Doar liniștea o înconjoară pe Lana și aproape o înebunește această atmosferă ca de mormânt. Nu vrea să mai joace rolul victimei așa că se ridică din colțul ei, lasă prosopul să cadă pe parchet. Părul îi e încă umed, picături reci i se scurg pe umeri ca mai apoi să își găsească drum spre podea. Alege cu calm o pereche de pantaloni scurți și un tricou. Pune hainele pe ea atât de domol încât puteai jura că tot timpul se află în mâinile ei, având o eternitate rezervată doar pentru ea. Se îndreaptă agale spre baie, se apropie de cadă pentru a reuși să distingă cu exactitate conținutul. Se formase un strat protector din spumă pufoasă de culoarea bulgărilor de zăpadă. E nevoie ca Lana să se aplece și cum mâna stângă să îndepărteze spuma. Împinge cu degetele spuma croindu-și drum spre conținutul lichid din cadă. După câteva secunde reușește să observe evaporarea culorii roșiatice a apei. Acum e doar apă. Apă care arată cât se poate de normală. Ridică degetele umede din apă în sincron cu restul corpului. Un zâmbet ironic ia naștere în colțul gurii. "Vrei să ne jucăm? Fie, accept!"                                                                                         Închide ușa băii și coboară scările într-un suflet. Se uită după Mela prin grădină, dar aceasta dormea în hamac așa ca decide să părăsească casa cât de silențios poate. Ieșită din curte se îndreaptă cu pași calculați spre casa lui Owen. A decis că trebuie să îi povestească.E prietenul ei cel mai bun, chiar daca o să o creadă nebună tot o să îi stea alături. Și asta e mai mult decât are nevoie Lana. Vrea un aliat în lupta asta. Are nevoie de un umăr pe care să se sprijine, de brațe care să o ridice, o mână care să o strângă pe a ei și o voce care să îi confirme că o să îi stea alături. Toate aceste nevoi ale Lanei pot fi găsite doar la Owen, deci acolo trebuie să meargă. Hazardul, poate, face ca drumul urmat de Lana să treacă și pe lângă casa domnului Wild. Unde se oprește preț de câteva momente privind fereastra din acoperiși. După câteva secunde în care privirea i-a fost ațintită spre acoperiși o coboară spre pământ. Zâmbește larg uitându-se la iarba din fața ei, zicând ca pentru ea "Proasto, normal că nu e aici. Se joacă cu tine, exact așa vrea să joci, faci doar să îi cazi în capcane" . Dar se pare că nu doar ea a fost singura persoană care a auzit acele cuvinte deoarece imediat cum săvârșește cuvintele se aude un râs înfundat în spatele ei. Lana sare ca arsă imediat cum aude.

- Bună, pe mine mă căutai? zice Matthew ridicând o sprânceană suspicios.

- Unde ai fost? întreabă Lana rapind simțindu-i-se nervozitatea în voce.

- Mai aproape decât crezi. (pauză) O fixează cu privirea apoi continuă pe un ton blând : Fratele meu mi-a spus că v-ați întâlnit și m-a rugat să te salut din partea lui imediat cum te văd.

Cuvinte ce o enerveză și mai tare pe Lana făcând-o să răbufnească.

- Nu mai vorbi în ghicitori! ordonă Lană pe un ton impunător și cu un volum ridicat al vocii. 

- Scumpo, nu fac asta. Acum trebuie să plec, nu mai pot sta aici cu tine. Ne revedem curând! acompaniind cuvintele cu limbajul trupui, făcând cu mâna și  semn din ochi. 

După care dispare lăsând-o pe Lana să se agite și să-l strige cerându-i să revină, dar fără rezultat. E din ce în ce mai confuză. Pare că joacă într-un film ieftin cu distribuție proastă. Îi dispare siguranța pe care o avea mai devreme. Nu știe dacă e în stare să joace sau dacă poate să joace. Oricare ar fi situația nu o poate face singură. Măcar de un lucru e sigură are nevoie de Owen mai mult ca niciodată.  Dă din cap în sens afirmativ pentru a-și confirma că asta trebuie să facă. Face un pas, apoi pe al doile și la al treilea e învăluită în ceață, ceață densă. Nu poate vedea nimic în față, de fapt nu poate vedea nimic indiferent de direcția în care privește. "A început jocul? M-ai băgat în ceată la propriu, hă? Hai să ne jucăm dacă ai depus atâta efort!" zice Lana râzând batjocoritor. Nu mai are încrederea de acasă, dar măcar o poate mima. A decis că nu o să mai joace rolul victimei și asta doar ea poate schimba. Mai încearcă încă odată să inspecteze cu privirea în jur, dar fără rezultat... nu poate vedea nimic în afara ceții. Trebuie să meargă încet înainte, trebuie să riște. Dacă stă pe loc nu se va schimba nimic. E nesigură, dar înaintează. Merge aproape  un ceas și pare că se află într-un vid. Nu s-a întâlnit cu nimeni și nimic. E doar ceață, atât! Își continuă plimbarea pentru încă un ceas și într-un final reușește să distingă o siluetă în depărtare. Alergă spre forma neagră care e din ce în ce mai potențată. A ajuns, nu mai vede doar o formă negră neclară, acum o vede limpede. A prins contur și o poate distinge. O atinge ca să se convingă că e aievea.

"E pomul lângă care am stat și data trecută, dar unde au dispărut toți?" Se așează la baza lui sprijinindu-și spatele de tulpină exact ca data trecută. Închide ochii. Liniștea, calmul, bucuria, siguranța. Toate aceste sentimente o inundă. Simte același sentiment de pace. "Locul asta e sigurul lucru bun din tot jocul ăsta prostesc", zice Lana cu voce tare.  Redeschide ochii după o vreme și constată că ceața a dispărut. "Dar aici normalitatea nu e la ea acasă, nu-i așa? Trebuie să apară ceva... " nici nu termină bine de rostit că observă cam la 1 m jumatate, după estimările ei, un râu. Un râu roșu ce curge din deal. "Tu nu erai aici data trecută, hai să vedem ce ascunzi." se adreasează Lana râului ridincânu-se pentru a-i afla sursa. Urcă cu greu. Stă în poziția unui bebeluși deoarece doar de-a bușilea se poate cățăra. Are noroc cu plantele înalte de care se ajută la urcare. Le strânge în degete cu putere, urcând încet, dar sigur. În sfârșit e în vârful dealului, dar își dorește să nu fie.