Baia caldă de sânge (finalizată)

Cealaltă eu te-a făcut să pleci

Mâna iubitului o ținea strâns pe a ei. O ținea de parcă nu voia să o piardă din nou. Nu o putea simți...se străduia cu toată ființa să îi simtă atingerea, dar nu simțea nimic...Îi vedea mâna, dar nu o simțea. 

- Andrei, tu... voia Lana să întrebe ținând ochii în pământ pentru a-și ascunde lacrimile.

- Nu, iubito... nu o pot simți nici eu. (pauză) Nu o pot simți cu trupul, dar simt cu toată ființa mea. Inima mea deși acum e moartă bate la fel de tare ca în prima zi în care am realizat că sunt îndrăgostit nebunește de tine. Bate cu aceeași intensitate ca de fiecare dată când iți privesc ochii mari strălucitori, ca atunci când îți vad zâmbetul. Ești cea mai frumoasă, curajoasă și puternică femeie pe care am văzut-o și ar fi bine să mă crezi pentru că am destulă "vechime".  zâmbește larg, Andrei, în timp ce rostește cuvintele.                                                                                                                Nu am nevoie să îți simt mâna ca să știu că e singurul lucru pe care vreau să-l ating toată viața. 

- Doar mâna? Atât vrei de la mine, să-mi atingi mâna? spune fata pe un ton poznaș ștergându-și lacrimile ștrengărește. 

- Da, vreau doar mâna ta. Acolo plănuiam să îți pun inelul de logodnă. Cel cu diamantul ascuns într-o floare de lotus. Inelul pe care l-ai văzut atunci când ne-am furișat la festival. 

Zâmbetul Lanei dispare, iar  privirea ei țintește pământul din nou. De ce nu îmi pot aminti? Creierul meu pare un vid absolut, de ce?  își reproșează fata în minte. După câteva minute în care parcă fusese prinsă în transă rostește domol. 

- Andrei, nu îmi amintesc nimic. Singurele mele amintiri cu tine sunt cele în forma ta mai puțin solidă. Totul e confuz, încețoșat și nu știu dacă vreau sau dacă pot să ies din această pâclă a timpului, a amintirii. Nu știu ce mă așteaptă la finele acestei curse pe care o parcurg legată la ochi. O parte din mine arde de dorința și dorul timpului petrecut de Maria cu tine, iar cealaltă parte... Cealaltă parte vrea pur și simplu să uite tot. 

- Prințesă, nu există nici măcar un singur motiv pentru care să te scuzi. încearcă Andrei să o liniștească.  

- Nu înțelegi, nu-i așa? O parte din mine acceptă că e îndrăgostită de o fantomă, de amintirea unui băiat. Acceptă acest scenariu și e pregătită să-l urmeze orbește. Nu vrea să se abată de la nicio secventă, iar dacă scenaristul vrea să creeze dramă și suspans prin separarea vostră. Ei bine, atunci e gata să rupă filele și să-l rescrie doar pentru a rămâne lângă tine. Nu ai să știi niciodată ce simte acea parte din mine când te vede, când îți aude vocea, când e cu tine. Nu poți știi liniștea pe care o găsesc în ochii tăi negrii de fiecare dată când îi privesc. Uraganul inimii mele devine o adiere lină de vânt doar prin soarele negru al vieții mele. Mă simt atât de acasă când ești în preajma mea. Chiar dacă am înțeles că eu sunt sau mai de grabă am fost prințesa Maria nu ai să înțelegi gelozia pe care o simt de fiecare dată când realizez că inima ta e a ei. Când mă gândesc la momentele în care ai cuprins-o cu brațele tale protectoare și i-ai sărutat fruntea rumenă de la soare. Când i-ai mângâiat părul și l-ai decorat cu flori culese din grădină. Așa e partea din mine ce arde de dorință. Acea parte pe care nu știu cum să o controlez. În tot acest timp cealaltă parte din mine nu își dă voie nici măcar la gânduri despre noi...despre o relație imaginară, imposibilă și ridicolă. Nu acceptă gândul unei vieții anterioare și fabulele narate de către fratele tău. Acea parte din mine vrea să te omoare și să te scoată aproape chirurgical din mintea mea. Vrea să mă facă să înțeleg că nu exiști, nu ai existat și nu vei exista în niciun univers. Ești o plăsmuire a minții mele obosite în tot multiversul. Așa e jumătatea mea ce nu poate fi devorată de privirea ta, dar care mă devorează pe mine hrănindu-se cu disperarea și neîncrederea mea. Partea asta e dușmanul meu. Partea asa e îngerul meu. Partea asta e rațională. Însă partea asta e mai slabă decât cealaltă. Te întrebi de ce? Ei bine, partea asta poate să îmi domine creierul în totalitate, mă poate convinge că nimic nu e real și că singura realitate concretă e că încep să înebunesc. Cu toate astea partea asta nu poate să îmi controleze inima. Nu îi poate opri accelerarea atunci când îți aude vocea, chiar dacă creierul e convins că nu exiști inima știe că trăiești înăuntrul ei. Ai rădăcini atât de adânci în inima mea. Prea adânci ca timpul sau recipientul în care sunt depozitate, trupul acestă plăpând, să le poată usca.  

- Nu vreau să îți fiu dor ca să te doară. Nu vreau să fiu ceva ce mintea ta socotește ca greșeală. Cred că cel mai bine în momentul acesta e să plec. Ai nevoie de liniște ca să te poți gândi în pace. spune Andrei dându-i drumul mâinii pe care a ținut-o cu atâta dragoste pe parcursul discuției. 

- Stai! Chiar nu înțelegi că dacă pleci nu o să îmi fie mai bine?! Imaginea cu tine întorcându-mi spatele și plecând îmi îngheață inima. Îmi e frică să clipesc ca nu cumva imaginea ta să îmi plece în spatele ochilor. Nu știu cine sunt, dar cu siguranță nu o să reușesc să aflu fără tine. 

- Lana, Maria, prințesă... nu vreau să te tulbur. Totul devine mult prea dramatic și trist. Prea exagerat, prea complicat. Te las singură. Acum cred că am făcut o greșeală imensă căutându-te. Ți-am îngreunat viața și te-am adus în pragul nebuniei. Nu mi-am imaginat întâlnirea asta așa. Adio, iubito! rostește cuvintele cu durere apoi dispare.  

Lana cade în genunchi cu mâinile atârnându-i inert pe lângă corp. Ochii îi strălucesc, dar nu lasă nicio lacrimă să i se prelingă pe obraji. Nu știe ce e corect să simtă sau ce ar trebui să facă. Înțelege doar că l-a pierdut pe singurul bărbat care i-a făcut bătăile inimii să accelereze ca într-un raliu. Andrei nu se mai întoarce și e numai vina ei.                                                                                          Matt care a fost spectator la întreaga scenă rămâne static pe bancă. Nu îndrăznește să meargă la ea sau să îi spună ceva. Nu mai are niciun motiv să rămână acolo. Se ridică de pe bancă asemenea unei statui ce a prins viață face o plecăciune și dispare.                                                                Își dorește să vorbească cu sora ei. Cu riscul ca aceasta să o creadă nebună trebuie să îi povestească totul Carmellei. Cel mai bun medicament pentru o inimă sfărâmată e sora ei.  Carmella, ajutor! Iubesc și doare...