Baia caldă de sânge (finalizată)

Zece pași spre moarte sau iubire?

Se întoarce la locul ei de langă copac așezându-se, din nou, cu spatele la câmpul de luptă. Închide ochii și se detașează de tot vacarmul din jurul ei. Permite doar vântului să îi mângâie urechile cu adiera lui lină. Adiere care  pare a se transfora într-un văl de mătase ce  acoperă cu finețe  urechile fetei. O simte atât de plăcut. O liniștește și o protejează, dar dintr-o dată vălul protector se rupe. Se aud plânsete. Plânsete ce o scot din visare și îi amintesc că se află în mijlocul unui câmp de luptă. Ar fi putut să le ignore. Să ridice un alt văl care să pună murmurele soldaților pe mute. Dar  nu o face. Nu ignoră plânsul, îi amintește de Matthew. Trebuie să se ridice să mergă îndrumată de sunet. Trebuie să vadă cu proprii ochi cine plânge. Simte că acestă descoperire o să reprezinte o piesă importantă a puzzle-ului pe care a început să-l joace odată cu visul acela bizar. Își fixează mâinile pe pamântul rece lăsând firele de iarbă să îi gâdile degetele. Canalizează toată forța în brațe pe care le folosește ca un scripete pentru a-și ridica corpul. Odată aflată în picioare pornește, fără nicio secundă de ezitare, în direcția plânsului.  Drumul pe care trebuie să-l parcurgă trece prin mijlocul bătăliei. Lana trece pe lângă prima linie de soldați, dar în momentul în care o zăresc aruncă săbiile la pământ. Caii se opresc și ei lăsându-i pe călăreți să coboare. Comandanții își înfig săbiile și lăncile în pământ. Toți se uite în direcția ei, o măsoară din priviri. Privire plină de respect, plină de uimire. Fără nicio veste se prăvălesc cu toții cu brațele spre pământ. Se închină în fața ei. Chiar și adversarii s-au oprit stând cu trupul drept ca trunchiul unui stejar, dar cu capul plecat ca al unui ghiocel.   Lana privește derutată "spectacolul" din fața ei. Tare și-ar fi dorit să meargă la fiecare și să-l întrebe "De ce te închini în fața mea?", dar n-o face. Știe că nu are timp să se lase distrasă de la traseul inițial. Așa că decide să continuie să meargă printre oamenii aflați la picioarele ei. Nu privește nici în stânga și nici în dreapta, doar drept. Doar urmează plânsul. Imediat cum trece și de ultimul om al armatei zărește un copac cu aceleași caracteristici ca ale celui de lângă care a plecat. Continuă să meargă drept, apropiindu-se din ce în ce mai mult de copac. Când ajunge la cam la 100 m departare de copac observă că sprijinit de trunchi stă un tânăr. În momentul acela se oprește brusc. Nu se mai poate mișca. Simte că trupul ei nu o ascultă chiar dacă încearcă să înainteze. Doar sta acolo cu picioarele cimentate. Îl admiră de la departare. Nu se mișcă, nu vorbește. Dacă ar fi putut și-ar fi oprit și respirația doar ca să nu-l deranjeze din contemplare. Toate sentimentele astea îi vin de la sine. Se aflau în interiorul ei, iar acum au spart ușa blocată cu lanțuri și lacăte și au pus stăpănire pe întreg trupul Lanei. "E atât de frumos!", gând ce i se plimbă prin minte și căruia nu i se împotrivește. Chiar e un tip chipeș și nu are de gând s-o nege. Gândul acesta se află în concordanță cu Lana cea de dinainte de vis. 

Tânărul are părul negru precum abanosul, puțin ondulat. Buclele ce îi ajungeau până la umeri se unduiau în suflul vântului. Pielea, abia vizibilă sub hainele lungi și grele purtate la luptă, era albă. Avea pielea albă porțelan. Atât de în contrast cu suvițele negre ce se odihneau pe fruntea acestuia. Ochii săi ca două afine străluceau inundați de lacrimi. Din minut în minut se auzeau suspinele lungi ale acestuia. 

Minute bune trec, iar Lana se află în același loc. L-a fixat cu privirea pe tânărul chipeș. Doar genele ce își fac datoria de a proteza ochii o întrerup din contemplare. Doar acele scurte clipiri îi răpesc clipele de liniște și calmul ce-l simte privindu-l. S-a lăsat scufundată într-o mare de sentimente, iar acum a fost prinsă în năvodul lor. E pradă, nu mai are propriu discernământ. Știe că a fost atrasă într-un teatru de păpuși devenind o ființă ventrilocă. Își mișcă cu greu piciorul stâng, repetând mișcarea cu cel drept. E din ce în ce mai aproape. Simte un câmp de luptă în stomacul ei. Nu îi e foame, nici vorbă. Se bat sentimentele. Sentimentele ce au fost prizoiere vor să le răpună pe cele care s-au plimbat nestingherite prin trupul Lanei.  Nu le pote înăbuși. Poate că nici nu își dorește asta cu adevărat. "Încă zece pași și am ajuns! Doar zece " constată Lana. Nu face mai mult de un pas și simte o durere sfâșietoare. A fost străpunsă de o lance. Îi vede luciul pătat de sângele ei. Zâmbește amar. O doare al naibii de tare. Respiră greu, apăsat, sacadat. Deschide gura larg și mușcă din aer. Încearcă să își oxigeneze creierul, să rămână lucidă. Duce mâinile tremurânde la piept apoi le coboară încet la nivelul abdomenului. Pipăie vârful lăncii simțind cu vărful degetelor cum i se prelinge sângele pe fierul ascuțit și conic. Închide ochii și trage aer în pipet. Geme de durere în acel moment. Mâinile se balansează moi pe lângă trup. Își menține poziția dreaptă a corpului. Repetă acțiunea anterioară de a trage aer în piept mișcând degetele mâinii ca și cum se pregătește să agațe ceva. Din grimase i se citește durerea pe care o simte. Totuși, își adună toate puterile, duce barțele la spate și trage cu putere de lemnul aflat la baza lăncii. În momentul următor totul devine negru și Lana se prăvălește în iarba roșiatică.