Baia caldă de sânge (finalizată)

Te strig, te rog...Vino!

După un timp, Lana deschide ochii cu greu, simțindu-și genele ca de plumb. Primul ei gând înainte de a se desmeticii complet este să-l găsească pe tânărul chipeș. Îl caută din priviri agitată, dar fără rezultat. Iarba în care stă pravălită nu mai e roșiatică, ci verde. Nu mai reușește să observe copacul, ci în locul lui vede o cladire veche construită din cărămizi uzate, dar solide. Murmurul soldaților și tropăitul cailor este înlocuit de claxoane apăsate și strigătele nervoase ale șoferilor grăbiți a căror răbdare pare că a ajuns la limită. S-a întors în lumea reală!                     Își sprijină palmele de pământ împingându-și toată forța în brațe cu ajutorul cărora se ridică în șezut. Oftează adânc, în timp ce întinde mâna stângă ca să reupereze geanta și caietele de pe jos. Își introduce mâna pe mânerul genții, iar caietele le strânge la piept.                                        Nimeni nu se oferă să o ajute. Oamenii care trec prin acea zonă nici măcar nu o privesc.               Fata se ridică dintr-o mișcare și pleacă spre casa domnului Wild. Nu vrea să ajungă acasă, nu vrea să se întindă și să uite totul... nicidecum. Vrea să-l găsească pe micuțul Matthew și să îi ceară explicații. Are o tonă de întrebări pentru el. Dar cea mai importantă, cea care o frământă și nu îi dă pace. Cea care o face să simtă un gol în stomac numai când se gândește, este întrebarea "Cine este tânărul chipeș de lângă copac?"   Ajunsă în locul în care l-a întâlnit pe Matthew strigă o vreme și se plimbă agitată de-a lungul gardului. De această dată oamenii nu mai treceau nepăsători, ci se uitau insistent spre ea. Unii chiar își făceau cruce sau strigau după ea "Nebuno!". Nici măcar o acțiune a oamenilor nu o deranja, nu o jignea.  Renunță și la a se mai întreba dacă chiar a înebunit, dacă totul a fost doar în mintea ei. Petrece câteva momente statică cu privirea ațintită spre geamul din acoperișul domnului Wild. Nu se vede nimic, niciunde. Nu este niciun zgomot. Nici un pas de om, nici gând de spirite. Nu există nicio șansă ca micuțul să se mai afle acolo așa că decide să se îndrepte spre casă. 

Deschide ușa de la intrare atât de silențios încât și un ninja s-ar declara invidios. Se descalță și urcă scările spre camera ei, foarte încet. Merge prima dată în baie pentru a da drumul apei calde în cadă. Încă de dimineață visează la o baie caldă. Lasă apa să curgă și pleacă spre camera ei ca să își lase geanta. I se pare ciudat că găsește ușa deschisă, dar decide să nu acorde prea multă importanță. S-au întâmplat așa multe astăzi încât invadarea intimității ar fi chiar un lucru minor. Un fir de nisip pe Plemont Beach. Aruncă geanta în pat și se întoarce în baie. Închide ușa, oprește apa care ajunse-se la nivelul potrivit al căzii. Se dezbracă lăsând hainele să se odihnească pe gresia rece de culoarea mentei. Tatăl ei a ținut ca baia să arate ca un refugiu. Ca un lac ascuns în mijlocul junglei. De aceea atât mobilierul, faianța și gresia au diferite nuanțe de verde. Pe tavan este pictat un cer albastru străbătut de nori albi pufoși. La extremități fiind pictate crenguțe cu frunze spălate de rouă, dar și liane ce par a coborâ.                                                                                       Apa caldă și atmosfera liniștitoare o fac pe Lana să adoarmă. Pare a nu visa nimic. Trec minute bune de calm. După o vreme, însă,  Lana începe să tresară. Îl visează pe tânărul soldat de lângă copac. Îi vede ochii negrii ca două afine indundați de lacrimi. Știe că l-a mai văzut, dar nu reușește să își amintească unde. Îi e atât de cunoscut. Respiră sacadat și greoi. Ochii i-au rămas închiși, iar corpul încă zace în apa calduță. Visul pare a nu se mai încheia. Vede iar și iar ochii aceea plini de lacrimi. Și curând realizează că îl privește pe același băiatul din visul avut dimineață. Odată ce Lana face această conexiune tot ce a văzut până în acel moment este înlocuit de un negru infinit. Reușește să se trezească, respirația îi rămâne greoaie. Ridică mâna dreaptă molatic. Simte cum degetele încep să părăsească apa călduță din cadă îndreptându-se spre partea superioară a corpului ei. Voia să își îndepărteze părul de pe față care o gâdila, făcând-o să zâmbească în ciuda situației. Când mâna i-a ajuns la nivelul feței observă picături roșii în palmă. Își îndepărtează părul de pe față în grabă și privește iute spre apa din vană. Apa a căpătat o culoare roșie. Roșu precum sângele. Sânge ce îi încălzește trupul fiind încă călduț. "Lana, ești într-o baie de sânge... într-o baie caldă de sânge!", frază ce i se plimbă obsesiv în minte. Sare din cadă, aproape alunecând pe gresia udă. Înșfacă prosopun și aleargă spre camera ei. Plânge, nu își poate stăpâni frica. Plânge în hohote și aproape se îneacă. Strigă aproape isteric numele micuțului, tonul vocii stingându-se din ce în ce mai mult, ajungând în final aproape să șoptească numele băiatului  "Metthew! Metthew!Vino aici! Nu te mai juca cu mintea mea. Uite, îți strig numele. Doar vino...Metthew!" 

Mela aflată în gradină o aude și urcă într-un suflet scările. "Lana, de ce țipi? Ce ai pățit? Cine-i Metthew?" Și-ar dori atât de tare să îi poată spune totul Carmellei. Să îi sară în brațe, să se adăpostească la pieptul surorii ei protectoare. Dar știe că nu îi poate povesti. O iubește enorm, dar știe ca nu ar crede-o. Cu siguranță și-ar imagina că a înebunit și trebuie tratată. Așa că, Lana, alege să își șteargă lacrimile cu palmele și să afișeze un zâmbet fals, forțat. "Nu-i nimic, scumpo! Repetam. M-am înscris la cursuri de teatru... Surpriză!", spune Lană pe un ton vesel greu de crezut. Nu e deloc convingătoare, dar Mela pare mulțumită de răspuns. Nu încearcă să o descoasă, ceea ce o face pe Lana să răsufle ușurată. Îi urează mult spor, închide ușa și pleacă. Lana rămâne înghemuită în colț ascultând pașii surorii ei mai mari coborând scările. După asta doar liniște.