Puritate-Finalizată

Capitolul 7

      Pășiră pe un tărâm necunoscut lor. Erau la Moshi, în Tanzania, în aeroportul Kilimanjaro International. Forfota era în toi. Oamenii erau ca niște furnicuțe în aeroport. Unii soseau, alți plecau. Cei trei aveau să aibă experiența vieții lor. Încă nu știau ce avea să-i aștepte, dar cu siguranță trebuia să fie ceva spectaculos, nou.

      Își luară bagajele, iar cu pași grăbiți, se îndreptară către ieșire. Gândurile și sentimentele Katherinei erau răvășite. Mâinile îi erau încleștate pe torțile bagajelor, acel material intrându-i în carne. Avea niște emoții de nedescris. Inima îi bătea într-un ritm alert, pașii îi erau greoi, iar trupul ei mic și firav era sleit de puteri. Simțiea că în orice clipă avea să se prăbușească, dar nu se dădea bătută. Își continua drumul alături de John și Andrea către ieșire, acolo unde îi așteptară doi bărbați bine făcuți.

     Andreea păși prima pe ușa aeroportului, și nu îi veni să creadă ochilor ceea ce văzu. Intrarea aeroportului era înveselită de natură. Pomișorii colorați parcă dădeau viață micului aeroport. Ochii Katherinei și ai lui John erau și ei surpinși de frumusețea naturii iar zâmbetul Andreei parcă inveselea și mai mult natura. Totul era copleșitor de frumos. Razele soarelui le mângâiară chipurile obosite.

      Deodată, se auzea un claxon ce le trezea la realitate simțurile. Kate încerca să își mute ochii în dreptul în care auzea sunetul enervant dar în același timp le captau curiozitatea. Andreea îi luase mâna, moment în care avea să o îndrepte corect, semn că privirea ei nu era unde trebuia sa fie.

         —Uite acolo mașina, spuse Andreea chicotind. Unde te uitai, draga mea? continuă pe un ton jucăuș, împingându-se în Kate și îmbrâncind-o prietenește, moment în care îi aruncase un zâmbet copilăresc.

      Porniră împreună, ținându-se de braț, îndreptându-se către bolidul negru ce îi aștepta ca și când ar fi fost prietene de o viață. Vinovăția îi apăsase sufletului Katherinei deoarece știa cât rău le priciunise. Spera ca ea să nu afle niciodată, dar oare era posibil asta?

       John le privea cu stupoare, aceea fiind clipa în care realiza că fusese un tâlhar cu cele două femei. Conștiința nu îi dădea pace, iar inima lui era îndoită. Știa că era un mizerabil ce le distruse viață ambelor, diferența fiind aceea că Andreea nu aflase nimic, dar pe „cealaltă" o lăsase cu inima ruptă în mii de bucățele. Fetele îl strigară din depărtare să se grăbească, râzând, pe fetele lor zărindu-se bucuria și prietenia ce începuse se se dezvolte între cele două.

       Cu pași grăbiți, călcând apăsat, aveau să ajungă la mașină, unde erau așteptați.

       Emoțiile îi cuprinseră pe toți trei. Odată ajunși, lângă mașină îi asteptase un bărbat misterios, într-un costum negru, cu o cămașă albă și niște pantofi negri, iar ochelarii de soare îi dădură un aer ocult. Bărbatul plin de șarm și enigmatic se rotise, călcând greu pe asfaltul fierbinte, scoțându-și ochelarii și zâmbindu-le fals, moment în care, sângele Andreei începuse să îi clocotească în vene. Nu stia de ce. Privirea rece și rânjetul plin de trufie o făcuse să încremenească în locul unde era, în jurul lor lăsându-se o liniște de mormânt.

        —  Bine ați venit în Africa,în Tanzania, Moshi, locul de unde vom porni în multe aventuri. Numele meu este Christian Owen, spuse pe o voce calmă. Voi fi ghidul și ajutorul vostru, alături de intermediarul nostru, Andrew Grofin, rostise printre dinți Christian, intinzânu-le mâna, cu un zâmbet malițios și o voce liniară ce avea să le dea fiori, ochii lui fiind ca ai unor lupi ce își doreau să își prindă prada relaxată. Moshi este un oraș cu o puternică expansiune deoarece este punctul de plecare utilizate pentru călătoriile către Kilimajaro.

             Andreea îi recunoscuse vocea celui de care mai deunăzi îi era scârbă, silă și teamă. Îl recunoscuse. Era Victor Age, sub un pseudinim, dar de ce? În acel moment începuse să tremure mai ceva ca varga, dar încerca să ascundă acest lucru. Doar claxonul șoferului din mașină o aduse la realitate.

         Cu un curaj nebunesc ce nu mulți îl aveau, își   întinse și ea mâna, clipă în care inima începu să îi bată în ritmul unui ceasornic. Cu un gest tăios, își retrase mâna rapid, aruncând-i o privire tăioasă lui Christian sau Victor. Naiba mai știa. Știa doar că îi făcuse cel mai mare rău, îi luase inocența, puritatea și dreptul la o viață normală. Privirile lui John și ale lui Christian se intersectară, moment în care își dădură mâna sec.

              — Mulțumim pentru întreaga ospitalitate, continua Kate convorbirea. Ne pare bine să vă cunoaștem, încheie cu un zâmbet forțat ea.

              —  Poftiți în mașină, spuse cu o voce tăioasă el. Vom ajunge unde nici nu visați, începu să radă cu un glas ce speriase întreaga suflare din împrejurimi.

            Se urcară toți în mașină, singura ce avea inima strânsă era Andreea. Nu știa cum să reacționeze. Avea să îl plesnească? Avea să strige în gură mare cine era și ce îi făcu, sau avea să își pună la punct un plan bine gândit? Nu o recunoscuse, ceea ce era în avantajul ei. Acela fuse singurul lucru ce îi conferea un confort personal.

            —  Unde vom merge acum? întrebase, luându-și inima în dinți, Andreea, cu un glas tremurând. Încercadin răsputeri să și-l controleze. Își trase în brațe poșeta cu întreaga putere, așteptând răspunsul lui. În tot acesl timp rămase fără salivă. Privirea îi era pierdută pe geamul fumuriu al mașinii luxoase.

            — Vom merge la hotelul unde vezi fi cazați această lună, spuse el cu un glas rece și indiferent , arătând spre împrejurimi.

          Mărindu-și ochii, Kate se minuna de toată frumusețea, iar John rămase fără glas la vederea frumuseților Africii. Pentru Andreea drumul parcă nu avea sfârșit. Palmele îi transpirara, iar respirația deveni tot mai greoaie.

         Odată ajunși la locația unde aveau să locuiască, mașină opri în față unui hotel.

         Gesticulând furibund, Christian încerca să explice unde aveau să fie cazați cei trei.

           —  Aici este hotelul Stella Maris Lodge, spuse pe un ton răspicat, timp în care cei trei priveau clădirea înalta, studiind-o cu atenție. Acesta este un hotel non-profit. Un hotel a căror încasări sunt destinate finanțării activității școlii „Stella Maris". Această școală este în colaborare cu firma mea, „All Saints" , rostise el cu un glas mândru și semeț. Aceasta este dedicată copiilor din zona Mailisita. Din banii dumneavoastră vor fi plătiți profesorii școlii, apoi se va cumpăra mâncare pentru cantina școlii. Acum, vă rog să poftiți în camerele dumneavoastră pentru a văodihni. Avem multe lucruri de făcut, spuse el pe un ton aproape malițios.

          Andreei îi venea să vomite la sfârșitul discursului numai la gândul că era nevoită să îl audă zilnic. Serios? Când era el în stare să devină om de afaceri? La naiba!