Puritate-Finalizată

Capitolul 17

                                                                             Andreea

                 Vocea rece a lui Christian îmi dădea fiori pe șira spinării. M-am întors, privindu-l direct în ochii lui plini de ură și parșivenie. Era îmbrăcat într-o pereche de jeanși și o cămașă șifonată ce era doar pe jumătate băgată în blugi, iar fața nebărbierită îi dădea un aer neglijent.

            Beau s-a ascuns după piciorul meu, iar ochii l-au străpuns pe acest meschin.

           — Dă-mi pace, Christian! i-am spus cu un glas tăios și ferm, smulgându-mă din strânsoarea lui, clipă în care lacrimile îmi năpădiră obrajii, conturându-mi chipul.

          — Unde ai de gând să te duci, dulceață? spuse el, arcuindu-și o sprânceana, rânjind malefic.

         — Nu e problema ta! i-am răspuns sec și răspicat. Niciodată nu a fost problemă ta, Christian. Lasă-mă în pace pentru că vei regreta! i-am spus cu un glas dur, trăgându-i o palmă peste obrajii roșii din cauza sticlei de whisky, moment în care Beau tresări, scoțând un sunet chițăit. Palma mea micuță parcă prinse o putere divină, făcându-l să își frece cu mâna locul pe care l-am plesnit. Mi-e silă de tine, nimicule!

        — Hai! Nu o face pe mironosița! Ți-a făcut și ție plăcere! spuse cu un glas lasciv, ce inducea altceva.

        — Să nu mai îndrăznești să mă atingi în viața ta, gunoiule! îi spusesem eu, scuipându-i la picioare. Nu faci nici doi bani!

      L-am luat pe Beau de mânuță, mai mult smucit, rămânându-i capul întors după Christian.

      Inima mi-o lua la trap. Ajunși la cameră, scotocitsem în geantă cheia cu mâinile tremurânde. Cu greu am deschis ușa de la camera rupciugoasă . Beau începu să caște, dându-mi impresia unui leu. Cu un zâmbet și o mângâiere blajină , l-am așezat în pat, mângâindu-i chipul inocent. La rândul lui, Beau îmi șterse urmele lăsate de lacrimile ce îmi conturau chipul.

       — Odihnește-te, pui mic! i-am spus cu un glas blajin.

       M-am ridicat cu inima îndoită,  luasem o foaie și un creion vechi ce zăcea la marginea mesei, stând parcă să scriu ceva important. John oare  înțelegea ceea ce voiam să îi spun în acea scrisoare? Oare realiza răul ce mi-l făcuse? Nu l-am văzut deloc , asta facându-mă să am mai multă putere de a-i spune ADIO, deși inima mea își dorea să nege trădarea lui și a Katherinei. El ar fi trebuit să se gândească la familia lui, la copilul ce îl adora, minunea noastră idolatrizându-l. De ce a făcut-o? Am fost eu prea vinovată? A fost el slab? A cedat el la primul decolteu ce i s-a arătat? Simțeam cum sufletul mi se rupea în două la acele gânduri.De ce? De ce a făcut-o? Cu ce am greșit? Doamne, cât de mult mi-aș fi dorit să aud niște explicații! Chiar dacă erau puerile, poate le-aș fi crezut de dragul amintirilor de demult? Amintirile îmi dădeau fiori. Mă întrebam cum am ajuns în punctul de a ne minți și de a ne ascunde unul față de celalat.

        Cu lacrimile ce îmi curgeau șiroaie am început să scriu:

        Dragul meu, mie nu mi-e bine și cu toate astea nu te condamn. Dar știi ce? Am câteva lucruri să-ți spun:

      M-ai înșelat. Nu-i nimic!

      Dragul meu, iată că s-au terminat lucrurile frumoase dintre noi. S-au dus zilele când nu ne păsa de nimic, s-au dus clipele când eram suficienți unul pentru celălalt, s-au dus și cuvintele alea neprețuite. S-au dus toate.

      Dragul meu, mie nu mi-e bine și cu toate astea nu te condamn. Dar știi ce? Am câteva lucruri să-ți spun:

      Poate că n-am mai fost femeia care mirosea a parfum fin în fiecare zi, poate că trupul meu nu mai e la fel de atrăgător ca atunci când m-ai cunoscut și poate că nici nu mai am același chef de a fi femeia fatală de la început, dar ți-am dăruit ceva ce nu are preț. Ți-am dăruit un copil și asta nu o să-mi ia nimeni.

       Dragă fostule soț, dă-mi voie să-ți spun că nicio femeie pe lumea asta nu va rămâne perfectă. Frumusețea din reviste nu e reală. Râsetele, nopțile pierdute, teama, toate își fac loc pe chipul nostru și asta ne face să fim cele mai frumoase.

        M-ai înșelat. Nicio problemă. Aș fi putut să trec cu vederea faptul că ai fost pentru un moment confuz, dar momentele tale s-au transformat în ceea ce nu se potrivește cu promisiunile noastre. Adică vorbele alea prin care-mi spuneai că totul va fi bine, să am încredere în tine, că vei fi mereu alături de mine, că nu există altă femeie pe pământ care să te facă mai fericit decât o făceam eu. Am avut încredere în tine, iar tu ai uitat. Va trece timpul și îți vei da seama de asta.

     Acum te întreb eu pe tine: aceleași lucruri I le-ai promis și ei? Crezi că ea a fost altfel? Crezi că pasiunea de la început nu o să dispară cu timpul? Pasiunea aia de la început se transform în altceva mai valoros de atât. Nu, dragul meu fost soț. Și ea va fi la fel. Și ea va trece prin aceleași momente prin care am trecut eu. Și ea va avea nevoie de tine și de înțelegerea ta. Și ea îți va spune că e prea obosită ca să mai miște măcar un deget. Și ei îi va fi teamă când își va vedea copilul suferind. Și atunci ce o să faci? O vei lua de la capăt pentru că relația voastră nu va mai fi la fel ca la început?

      Relațiile nu sunt doar lapte și miere. Relațiile implică respect, comunicare, sprijin, încredere, timp și abia în ziua în care vei înțelege asta te vei putea numi un bărbat fericit.

       Până atunci, dragă fostule soț, sper să-ți înveți lecția și să nu mai faci aceeași greșeală. Nu de alta, dar noi suntem oameni maturi și putem trece mai ușor peste hopurile vieții, dar copilul tău cum va înțelege asta? Fetiţa ta ce crezi ca va spune? Crezi că va fi mȃndră de tine, de suferinţa provocata celei care ţi-a oferit totul? Nu! Va fi dezgustată de comportamentul tău, dragul meu! Nu eu o voi face să te respingă, ci comportamentul tău o va face sa te respingă şi să se îndepărteze de tine! Sper ca sufletul tău să îşi găsească liniştea! Te-am iubit mai mult ca pe propria-mi viaţă. ADIO, iubire! Sper ca tu să realizezi cȃt de mult te-am iubit şi încă te iubesc, dar raţiunea mea îmi spune să îţi dau drumul.

      Cu lacrimile şiroaie am împăturit scrisoare pe care am lăsat-o pe fotoliul meu. L-am pupat pe creştet pe Beau, iar mȃinile mele îmi tremurau. M-am ridicat, m-am dus către dulapul ponosit unde aveam hainele, iar cu inima tremurȃndă am început să îmi fac bagajele. İn timp ce îmi împachetam puţinele haine, scȃrţȃitul uşii mă făcu să tresar, iar paşii şi mirosul parfumul de ani de zile m-au făcut să mă întorc automat. İn faţa mea stătea John cu ochii în lacrimi:

       — Iartă-mă, iubire! spuse el, căzȃndu-mi la picioare, lăsȃnd privirea în pămȃnt, lacrimile rostogolindu-se pe obrajii lui rumeni. Ştiu că am fost un mare idiot! Nu ştiu de ce am făcut-o. repeat el non-stop, apucȃndu-mi piciorul într-o strȃnsoare.

      — Ce a fost, a fost, John! İnvaţă să accepţi că nu poţi să răneşti oamenii iar ei să te primească mereu. Acum te rog din suflet să îmi dai drumul la picior.

       — Nu pleca! Nu mă lăsa, dragostea mea! Spuse John printre lacrimi. Te iubesc, Andrea!

       — Tu te iubeşti numai pe tine, John! Am spus eu cu un glas tăios, plin de amărăciune, ştergȃndu-mi lacrimile, privind în gol, un gol ce se afla şi în sufletul meu.

       Am ieşit fără să mai privesc în urmă. Viaţa mi-a fost făcută praf. John a reuşit să îmi împietrească inima şi sentimentele.