Puritate-Finalizată

Capitolul 19

                       Kate nu își revenea din istorisirile mamei. Și acum era buimăcită de ceea ce auzea, de tabloul povestit de mama, cu sute sau chiar mii de morți ce îi dădeau fiori pe șira spinării. Numai gândul la ceea ce au trăit acei oameni o făcu să icnească, corpul tremurându-i din toate încheieturile. Încerca să își stăpânească lacrimile în timp ce mama îi citea scrisorile, dar nu reușea. Nici nu își putea imagina durerea oamenilor și timpurile războiului. Eliot puse o mâna fermă pe umărul ei, încercând să o liniștească.

                  —  Cum au putut face atâta rău? Cum....cum au putut să omoare copii, femei, bătrâni, oameni inocenți? spuse pe un ton răstit, plin de indignare Kate. De ce? continuă ea să rostească cu un ton plin de compasiune.

                     —  Da! Au fost groaznice momentele acelea. Momentele în care femeile erau puse să sape gropi, iar cele cu copiii lângă erau obligate să sape două gropi. rostea gâtuită Christina, îngropându-și chipul în căușul palmelor, retrăind acele clipe odată ce le povestea.

                    Christina se ridică cu eleganța ce o caracteriza. Era o femeie înalta, cu părul bălai, mătăsos, cu un corp de clepsidră. Mâinile ei emanau o delicatețe greu de descris atunci când împacheta prima scrisoare ce le-o citise lui Eliot și lui Kate. Din sertar scoase un teanc de scrisori, moment în care lacrimile nu conteneau să se oprească.

                       —  Aici sunt mărturii ale dragostei noastre, durerea separării. rosti mama cu un glas tânguit, răsfoind scrisorile scoase.

                         —  Haide, mama! Vreau să mai aflu despre dragostea voastră atât de frumoasă! spuse Kate entuziasmată! Aveți o poveste demnă de o ecranizare! rosti cu un zâmbet blajin și cald. Nu te-ai gândit să scrii o carte, mama?

                          —  Timpul meu s-a dus, Kate. rosti Christina cu un glas amar. În acea clipă Kate și Eliot și-au împreunat mâinile.

                           Stăteau atenți în timp ce mama deschise delicat următoarele scrisori, scrisori pe care tata i le scrisese cu toată dragostea, dar și cu teama de a pieri în război. Mama despăturise scrisoarea, și cu lacrimi în ochi, începu să o citească, captându-le atenția totală a celor doi tineri.

                                                        Draga mea Christina,

            De zile întregi ne luptăm necontenit, zi şi noapte. Trag orbește, zgomotul e asurzitor, ne amețește, se trag focuri și salve de tun ce ne dau puțin din gustul morții. O simțim din ce în ce mai aproape.

          Ne aruncă în toate părțile, sunt găuri în pământ...peste tot... iar în găurile acelea sunt... ceva ce au fost oameni odată, dar acum nu au rămas doar rămăşiţe. Acolo le este mormântul. Eu fug în față cu arma în mână și-mi tot spun „groapa aceea nu e mormântul meu. Nu! Eu voi reveni acasă la Christina."

         Nu a mai plouat de mult însă bocancii mi se afundă în noroi, praful e năclăit cu sânge. Doamne cât sânge!

        Noaptea nu dormim de frica unui atac, inamicii se luptă ca fiarele, ne bombardează neîncetat, cu o plăcere morbidă. Pierdem o sută de oameni ca să câștigăm un kilometru și pierdem o mie ca să-l păstrăm.

            Gloanțele-mi trec pe lângă urechi șuierând, privirea mi se fixează pe un punct și-l urmez orbește, alerg până la adăpost...

            Christina... scumpa mea Christina... am ucis, am ucis de nenumărate ori și am murit tot în atâtea rânduri pentru că nu sunt eu acela. Războiul nu mă defineşte ca om, dar sunt obligat să îmi apăr patria şi neamul.