Puritate-Finalizată

Capitolul 9

          — Lasă-mă dracului în pace! spuse printre dinți , mușcându-și buzele ca să nu ridice tonul. Aici este și Andreea, soția ta, neghiobule! continua ea. Eu nu sunt o femeie de moravuri ușoare. Nu am știut că ești însurat. Te rog, gata! S-a terminat totul. Dă-mi pace. Chiar nu ți-a ajuns? încheie ea, dându-și ochii peste cap și împingându-l cu silă pe John.

            În acele momente ea căzu pradă mâniei care o transformă practic într-un uragan, un uragan îndreptat împotriva propriei neputințe de a-și stăvili sentimentele pentru John. Cât și-ar fi dorit ca Eliot să fie prezent lângă ea în acele momente. Era stâlpul ei, dar de ce atunci când John era în preajma ei tremura iar cuvintele ei erau incoerente? Dar în același timp de ce și-l dorea pe Eliot lângă ea? O fascinase ziua plecării și comportamentul lui față de ea. Acela era un adevărat bărbat.

           Gândurile îi fură întrerupte de Andrea, ce se îndrepta cu pas vioi și un zâmbet larg și luminos.

            — Uite, Kate! Vezi ce poșetă minunată am găsit? rosti ea cu un glas dulce. Au fost atât de amabili cu mine. Chiar dacă nu știau limba, au scos la suprafață tot ce era mai frumos. Doamne! Erau toate atât de frumoase. Mi-a explicat intermediarul ce ni l-a oferit Christian, spuse ea cu un ton scârbit.

           — E superbă, Andrea. Îmi place enorm de mult, spuse ea cu un glas dulce. Să știi că o să îmi cumpăr și eu una, chicoti Kate, luând-o de mâna pe Andreea și îndreptâdu-se spre locul de unde își cumpără.

             Cu un zâmbet copilăresc și cu un aer inocent, o înghiontea pe Kate, arătându-i cu mâna tocmai în depărtare, aproape scoțându-i ochii:

               — Kate, uite, acela e copilașul ce vinde minunății. Intermediarul mi-a povestit că ei fac în permanență asta, alături de familie, deoarece și copiii ar trebui să învețe să prețuiască munca și cum se câștigă banul, termină ea cu un glas domol, lăsând capul în jos, fiind la polul opsu după ce veselia îi indunda sufletul, acum lacrimile îi erau surori. Numai gândul la acei copii necăjiți o făceau să verse lacrimi amare. Sufletul ei era plin de suferință deoarece în gând îi apărea Ingrid. Nu își putea imagina ca fata ei să fi avut lipsuri materiale sau afective, deoarece oberva că părințîi lor erau destul de reci, iar asta era oribil pentru ea.

              Ajunse acolo, Kate înșfacă cu un gest rapid o geantă și îi plăti micuțului negustor. Era același model de geantă ca al Andreei. Era roșie, cu toartă albă, pictată manual. O adevărată opera de artă.

            În acele momente, oamenii le zâmbea și le spuneau cuvinte numai de ei știute, dar privirea și licărirea lor erau sincere.

           Acel moment feeric fu întrerupt de Christian.

               —  Cred că este suficient ceea ce ați vizitat aici, apuse el cu un glas plictisit, plin de lehamite.

                 —   Da, se bâlbâi Kate. Ne-ar mai fi plăcut să stăm aici ore în șir, spuse ea cu un ton blând, rugându-se de el să mai rămână, dar fără succes.

                —   Haideți la mașină, se răsti Christian la toți trei, zâmbindu-le fals, încercând să își mascheze chipul ce păcălea multă lume, numai pe Andrea nu.

                John îi urmă pe cei trei la mașină cu pași mari, vrând parcă să îi depășească, să intre primul. Palmele îi transpirau, iar respirația devenea din ce în ce mai grea. Cu un gest brusc, își duse mâna la cravată încărcând s-o desfacă, acele clipe părând o eternitate. Uitându-se în preajma lui vedea negru în față ochilor. Își dorea să ajungă cât mai repede la hotel

                — Și acum vom merge la școală să vă prezint învățătoarele de acolo. Le veți îndrăgi cu siguranță, spuse Christian cu un ton siret, zâmbind discret în colțul gurii.

                 Soarele le contura chipurile, iar căldură din mașină era insuportabilă. Christian conducea în viteză, vrând să mai atenueze din căldură, dar în zadar. Asfaltul dogorea sub roțile încinse ale mașinii.

Odată ajunși la școală, au avut parte de o surpriză plăcută. Din puținul lor, copiii și învățătoarea lor cusură pe o bucată de material cuvântul „Haribu", apoi în limba engleză „Bine ați venit". În acele momente, ochii lor erau inundați de lacrimi. Se gândeau cât erau de săraci, dar totodată cât de bogați.

              Le mulțumiră pentru primire cu un gest specific zonei, după care Christian și învățătoarea îi poftiră în clasa unde copiii se adunau pentru a învăța carte. Intermediarul începu să le povestească faptul că în acea școală își duceau veacul sute de elevi, dar numai câțiva își doreau să răzbească deoarece și cheltuiala era mare pentru un popor așa mic, cu așa o vastă economie.

             Văzând clasele, Kate, Andrea și John se întrebau cum acei copiii puteau stuida între perețîi claselor pline cu mucegai, nevăruite de ani buni.

               Priveliștea era minunată. Toți copiii se așezară în scaune și erau atenți la învățătoare, la tot ceea ce le transmitea.

              Copiii din Africa erau extraordinari. Ei,puii de oameni, la cel mai mic semn de afecțiune din partea celor trei, erau copleșiți cu dragostea și bucuria lor ce apărea că o licărire în privirea lor inocența. Dacă le zambeau, ei rădeau, dacă le făceau tuturor cu mâna, ei strigau „Jambo".

              După acele momente, toți copiii se ridicară și îi  înconjurară pentru a le arăta ceea ce lucrau ei la clasa. Toate desenele erau superbe, fiecare având câte o semnificație. Cei mai mici aveau colorate lucrările, iar copiii mai mari aveau diverse lucrări pictate sau cusute, dar toate erau minunate. Numai prin simplu fapt că erau lucrate de mânuțele lor le făceau speciale.

           Dintr-odată, băiețelul negru ca tăciunele, cel care fuse în camera Katherinei, se repezi la John, trăgându-l de mânecă, vrând parcă să îi arate ceva.

           Cu un zâmbet cald, John împreună cu Andrea și Kate îl urmară pe copilul cu ochii ca abanosul, ce se alătură de grupul celorlalți pui, așa cum îi numea Kate. Cu pași repezi, ajunseră în curtea școlii unde erau două mingi de fotbal, moment în care toți se napustiră asupra lor, începând să se joace în legea lor. În acele clipe numai râsetele și chiotele lor se auzeau. Ei într-adevăr aveau o copilărie minunată, deși nu erau niște copii care să aibă totul material.

          Pentru cei trei, aceea a fost lecție despre cum să fie fiecare mulțumit numai cu liniștea casei lui.