Puritate-Finalizată

Capitolul 22

         Andreea urcă încetișor cu Beau pe treptele căminului, făcându-și loc printre furnicarul de copii ce se jucau cărți pe holuri, făcând-o să lăcrimeze. Cu cât de puțin se mulțumeau acei pui de oameni abandonați și bătuți de soartă, iar ea se poticnea de niște lucruri peste care trebuia să treacă. Nu era singura femeie care ar fi urmat să fie mama singură. Nu. Privind înapoi, Andreea nu putea să realizeze cât de naivă fusese. Să accepte gesturile de mitocănie ale soțului ei, clipe în care îi venea să icneasca. Ținu în sufletul ei niște secrete întunecate pentru a-și păstra familia, pentru a păstra aparențele față de cei din jur, secundă în care lacrimile îi tâșniră din ochi, amintindu-i de zilele în care mânca bătaie de la John. Numai amintindu-și de acele episoade, întreg corpul începea să o doară, fiecare părticică a corpului ei îndoindu-se, fiecare coasta parcă întrându-i în carne, simțind toate loviturile, toți pumnii încasați de-a lungul anilor.Da! L-a iubit. Da! Era tatăl fetei. Da! Au fost momente minunate împreună, dar cele sumbre le sterseseră pe cele frumoase. Se uită la Beau și știa că trebuie să își limpezească gândurile deoarece avea de susținut acum doi copii frumoși gata să ofere iubire necondiționată în orice secundă.

           Școala era un adăpost ce ținea loc și de casă pentru cei mici părea un cămin, cu o podea ce scârțăia sub lemnul veche de mahon ce era acoperit cu niște covorașe ponosite dar curate, semn că Elena era indispensabilă acolo. Dacă nu ar fi fost ea, locul poate se ducea de râpă, transformându-se în paragină. La parter și etaj erau săli de mese speciale pentru copii. Mesele erau micuțe, rotunde, având alături niște scaunele mici. Chiar dacă acolo nu exista opulență, căldura pe care o simțeau cei mici zi de zi când intrau acolo, zâmbetele primite din partea ingrijitoarelor de acolo îi făceau să fie copleșiți de dragoste și grijă. Acele lucruri erau greu de descris în cuvinte.

          Pe nesimțite ajunseră în dreptul ușii, moment în care Andreea trase aer în piept, punând mâna pe clanța veche, apăsând ușor, ușa scârțăind cu un sunet lin, lipindu-se de perete. Se întreba în gând cum avea să se descurce cu doi copii, singură, fără nici un ajutor, dar știa că era o învingătoare, știa că Dumnezeu îi dărui suficientă înțelepciune și putere să treacă peste toate greutățile.

         — Beau, vrei să mergem la Ingrid? spuse ea mângâindu-i părul uşor fiind topită de privirea inocentă a lui arătându-i pozele ce le păstra cu sfinţenie în telefon cu minunea blondă cu cosiţe bălaie.

          Beau îi zâmbea cald Andreei, după care își întinse pernuțele mici , văzând-o ca pe o salvatoare. Simțea că în sfârșit va avea pe cineva căreia să îi spună „mama", că urma să fie alături de cineva care îi va oferi toată iubirea și căldura de care un copil ar avea nevoie și de care el fusese privat.

          — De ce nu sunt lângă ține părinții tăi, micuțule, spuse ea luându-l în brațe, începând să îl chițonească. Acele momente erau momentele cand Andreea era cea mai fericită, atunci  când el începea să radă cu o poftă de nestăvilit în timp ce încerca să îi ia mâunțele din părul ei încălcit simțea că lumea era a ei.

           —Te ubec, spuse el,mângâindu-i chipul vesel ce nutrea de dorul de Ingrid mistuindu-i sufletul. Aceste cuvinte îi antinse sufletul.

            — Și eu te iubesc, maimuțel, rosti ea cu un glas blajin, ciufulindu-i chipul și zâmbindu-i cald și blajin.

             Gândul ei era spre Ingid...Oare avea să fie bine? Oare ce avea să zică atunci când o va vedea fără John, fără tatăl ei deoarce în ciuda faptului că pe ea o bătea, la polul opsu își adora copila. Pentru el Ingrid era totul, era lumina ochilor lui. Își aduse aminte un moment când cei trei merseră la fermă lor unde aveau foarte mulți cai, iar micuța își dorea să se urce pe un căluț, moment în care John se topi la privirea inocența a fetiței, neputând să o refuze.