Momente efemere

Capitolul 1

Stau de câteva minute bune cu un creion în mână și mă gândesc să îndeplinesc cerințele clientului. Desenez, șterg și o iau de la capăt. Și nu mi-ar fi prea greu dacă omul nu și-ar dori o terasă interioară. Parcă toată imaginația pe care o am zburdă pe undeva și faptul că nu mi-am băut nici cafeaua mă irită și mai tare.

-Dacă nici așa nu vei ieși cum îmi doresc, renunț, vorbesc cu schița din fața mea și sunt convinsă că încep să bat câmpii altfel nu îmi imaginez cum aș putea să vorbesc cu o bucată de hârtie.

-O dimineață grea? aud vocea amuzată a lui Raul care intră în biroul meu ca la el acasă și se oprește la câțiva pași distanță de mine.

Ridic capul din schiță și sunt lovită de imaginea lui. Părul blond ciufulit, ochii verzi sclipind și nelipsitul zâmbet ce îi dezvăluie gropițele din obraji îl fac să pară mai tânăr decât e cu adevărat. E incredibil cum omul ăsta poate zâmbi la orice oră din zi și din noapte. Nu l-am văzut niciodată în patru ani fiind trist. Când îmi fixez ochii în ai lui îl văd cum își lărgește zâmbetul. La naiba, Zora, mă mustră conștiința, ești măritată chiar dacă acel nenorocit e un trădător.

-O să vezi tu ce înseamnă o dimineață grea, încep amenințătoare, dacă mai intri așa și mă sperii, spre final vocea îmi devine mai calmă când îmi arată paharul de cafea și sunt convinsă că ochii îmi sclipesc mai ceva ca luminițele din bradul de Crăciun.

-Îmi pare rău șefa, o spune la fel de zâmbitor și arunc cu guma de șters în el când aud, urăsc să mi se adreseze cineva cu acel apelativ. Sunt doar Zora pentru toți.

-Raul dacă ții la pielea ta nu o să mai îmi spui așa, vorbesc calmă și îi fac semn să se așeze, mai ales că probabil ai uitat, dar îmi ești asociat, nu angajat.

-Zora știi că îmi place să te șicanez, îmi spune jovial și îmi face cu ochiul apoi ia o gură din paharul lui de cafea.

În preajma omului ăsta nu poți sta supărat. Când am hotărât să fac ceva cu ce am și cel mai important să plec din New York, am găsit oportunitatea să cumpăr o parte din acțiunile de la firma pe care Raul o conducea. Știam doar că absolvisem o facultate de arhitectură, dar nu profesasem niciodată în acest domeniu așa că am am profitat de ocazie bucuroasă. M-a ajutat și m-a ghidat până am ajuns să mă descurc și singură. Deși jurasem să nu mai mă apropii de oamenii cu el totul a stat diferit. Într-un moment de slăbiciune îi povestisem tot și așa omul ăsta devenise unul din puțini prieteni pe care mai îi aveam.

-Pământul către Zora, mai ești cu noi rază de soare? mă întreabă fluturând o mână prin fața mea și realizez că am picat pe gânduri din nou și îmi scutur puțin capul.

-A da, scuze spuneai ceva? îl întreb și el nu face decât semn spre schița de pe biroul meu care îmi dă bătăi de cap.

-O rezolv eu, doar că nu am inspirație acum, îl asigur și văd cum se ridică de pe scaun venind în spatele meu și privind la ce am făcut până acum. Își pune o mână pe coala de hârtie în timp ce cu cealaltă se sprijină de spătarul scaunului. Îi simt parfumul puternic și aștept să văd ce o să zică.

-E bine până acum, îl aud cum zice și își drege vocea care e răgușită, poți să faci terasa la etaj și în jurul ei poți să așezi camerele care nu au avut loc la parter. Înțeleg ideea, dar nu îmi dau seama foarte bine cum ar trebui să iasă așa că îmi ia creionul din mână și se apleacă mai mult începând să deseneze el ce îmi spusese cu câteva momente în urmă.

-Și acoperișul ăla o să fie de sticlă? îl întreb și văd cum aprobă din cap, iar imediat ce termină se ridică și rămâne cu palmele sprijinit de spătarul scaunului meu privind încă schița.

Gândurile îmi zboară din nou pe cărări, dar încă sunt conștientă de ceea ce se întâmplă în jurul meu pentru că atunci când el se așeză în fața mea din nou pe scaun îl văd cum mă privește atent, dar tace. Privirea îmi cade pe degetul unde trebuia să stea verigheta și oftez puternic când îmi dau seama că a trecut atâta timp. Timp în care m-am întrebat în fiecare moment de ce? De ce a trebuit să mă trădeze chiar el? De ce nu mi-a spus ce se întâmpla de fapt? Toate întrebările astea acum sunt de prisos, lucrurile nu se mai pot schimba și tot ce aștept acum e să am suficientă putere încât să mă întorc de unde am plecat și să îi fac pe toți cei care m-au călcat în picioare să plătească. Și voi începe cu cel care încă îmi e soț.

-Zora încetează, aud vag și dacă prima dată cred că cea care îi spune asta e conștiința mea atunci când îmi mut privirea pe Raul și văd seriozitatea din privirea lui realizez că ele cel care a spus-o.

Oftez puternic și mă joc cu creionul de pe birou evitând să mai mă uit în ochii lui, are dreptate trebuie să încetez cu gândurile astea, dar oricât aș vrea dorința de a mă răzbuna încă este acolo.

-Or să plătească cu toții, spun rece și simt cum îmi prinde mâna oprindu-mă din învârtit creionul între degete. Privirea lui e blândă și seamănă cu cea a unui părinte care își vede copilul rănit după o joacă cu prietenii săi.

-Zora ți-am spus și atunci ți-o spun și acum, ești o femeie cu capul pe umeri și tu decizi ceea ce faci, pune lucrurile în balanță și cântărește-le, dacă tu consideri că se merită să faci lucrul ăsta, fa-l, dacă nu, lasă-i în plata lor, îmi spune calm și vocea lui își păstrează același ton în timp ce îmi vorbește.

Îi strâng mâna în a mea și îi zâmbesc. Raul e matur și calculat, tot timpul a fost așa. Nu l-am văzut în patru ani să acționeze impulsiv sau să nu își asume ceea ce face sau zice.

-Mulțumesc, îi spun și înțelege repede pentru ce îi mulțumesc. Nu o fac doar pentru ce mi-a zis ci pentru tot ceea ce a făcut timp de patru ani.

-Nu îmi mulțumi Zora, vocea lui e prea serioasă și știu că nu glumește acum, știu cum e să fi în situația asta și să nu fie nimeni acolo să îți dea un sfat sau să te ajute, încheie și se ridică brusc părăsind biroul meu. E ciudat, a fost prima dată când am văzut dincolo de toată bucuria din ochii lui și ce am văzut a fost durere. Realizez că cel ce îmi e prieten nu mi-a spus niciodată prea multe despre el ci a preferat să mă asculte pe mine și să încerce să mă ajute.