Momente efemere

Capitolul 5

Zilele ce au urmat mi-au secat puterile. Simțeam că trăiesc un coșmar. Uitasem când am mâncat ultima oară și abia mai mă țineam pe picioare. Lacrimile îmi secaseră de mult și abia mai găseam putere să nu mă înec în durerea pe care o simțeam.

Ziua înmormântării lor fusese una ploioasă și toată lumea adunată acolo îmi sporea starea de rău, încă nu mă obișnuisem cu ideea. Refuzasem să mă acopăr cu o umbrelă lăsând ploaia să îmi unde chipul și să se amestece cu lacrimile mele. Eu și Christina ne sprijineam una pe alta plângând amândouă. Dash era distrus, știam că Eduard îi fusese mai mult decât verișor, îi fusese frate și durerea lui era sfâșietoare. Părinții celor doi abia reușeau să mai reziste și când văd cum prietena mea se clatină pe picioare îi fac semn lui Raul să o prindă în caz că va leșina. Când sicriele sunt coborâte în groapă simt cum ceva se rupe în interiorul meu. Știu că o parte din sufletul meu a plecat odată cu ei și că niciodată nu voi mai fi la fel.

Ei trebuiau să trăiască, ei trebuiau să mă vadă cum reușesc să câștig războiul.

—Zora, hai să mănânci ceva, aud prin ceață vocea dură a lui Raul care probabil a ajuns la limita răbdării. Stă în fața biroului în care m-am refugiat după înmormântare și din care nu am mai ieșit.

—Nu îmi este foame, dacă vrei vin să îți țin companie, îi spun pe un ton egal și imediat văd cum privirea lui devine furioasă. Îl văd cum se pune în fața scaunului pe care stau și se lasă pe vine cât să ajungă la același nivel cu mine și îmi prinde fața între palmele sale.

—Raul, șoptesc și văd cum neagă din cap. Apropierea lui mă face să îi inspir parfumul puternic și simt cum deja începe să îmi fie cald.

—Să nu te aud, gata ajunge știu că suferi, știu că erau prietenii tăi, știu toate astea, dar ei nu ar fi vrut ca tu să fi așa, tonalitatea pe care îmi spune cuvintele e una blândă și privirea lui nu îmi părăsește chipul. Zora nu te pot lăsa să te scufunzi în durere acum, fi puternică demonstrează că ești o luptătoare, continuă și îmi mângâie obrajii pe care au început din nou să curgă lacrimi.

—Bine, răspund șoptit și un zâmbet îi înflorește pe chip după care se întinde și mă sărută pe frunte după care se ridică și îmi spune să mă fac gata în cinci minute.

Restaurantul în care obișnuim să luăm masa e aproape gol la ora aceasta lucru care mă face să mă simt mai comod. Privirea mi se îndreaptă spre Raul care a adus cu el un dosar și când sunt pe cale să îl întreb ce sunt acele acte îl văd cum îmi întinde dosarul și îmi face semn să îl deschid.

Apuc dosarul de carton temătoare și după ce arunc o privire rapidă pe hârtiile din el simt cum rămân fără aer.

—Raul cum când? îl întreb și când îl privesc văd zâmbetul strălucitor pe care mi-l oferă și simt nevoia să sar în brațele lui.

—Oficial sunt proprietarul acțiunilor și oficial prima parte a planului s-a încheiat, îmi spune și ridicându-mă de pe scaun îl îmbrățișez cât pot de strâns, omul ăsta a reușit să îmi fie mai apropiat decât propria familie.

—Mulțumesc din toată inima pentru tot Raul, e cel mai bun lucru care se putea întâmpla, îi spun plină de emoții și mă îndepărtez din îmbrățișare cât să îl privesc și în acel moment simt lucrurile încep să se așeze și viața mea.

—Nu ai pentru ce să îmi mulțumești Zora, suntem în asta amândoi în plus trebuia să te scot cumva din starea aia mai ales că nu mai puteam să suport văzându-te așa, cuvintele spuse cu încredere în timp ce îmi mângâie spatele mă fac să mă simt protejată.

—Raul vreau să păstrezi tu acțiunile până când o să rezolv cu divorțul, nu vreau să existe pericolul să le pierd.

—Cum spui tu Zora, acum vreau să te rog să mă însoțești în seara asta acasă la părinții mei, mama mă va urechea dacă voi merge fără tine, îmi spune râzând și îmi reiau locul la masă după care încep să râd când îi aud cuvintele.

—De acord oricum îmi era dor de părinții tăi, dar presupun că nu vom avea cum să ne și întoarcem în seara asta nu? întreb și văd cum neagă din cap.

—Am putea să ne întoarcem tot în seara asta, dar ar înseamna să conducem obosiți și aș prefera să nu facem asta în plus cum ai mai vorbi tu cu mama dacă am pleca așa repede? întrebarea lui mă duce cu gândul la discuțiile lungi pe care le am tot timpul cu mama lui.

Femeia de la care Raul a moștenit multe dintre trăsăturile fizice e o persoană care are un suflet de milioane. În urmă cu patru ani m-a primit cu brațele deschise și  mi-a alinat toate rănile sufletești cu mângâieri și vorbe dulci. E singura care știe lucruri ce nici măcar lui Raul nu i le-am putut povesti.

După câteva minute sosește și mâncarea pe care o savurăm în liniște, iar după ce terminăm mai discutăm câteva lucruri ce țin de firmă.

—Zora nu vreau să crezi că mă bag peste ceea ce îți dorești să faci, dar până la urmă ce ai ales să faci? întrebarea pusă de Raul mă face să îmi ridic o sprânceană neînțelegând ce vrea să spună. Te vei împăca cu soțul tău sau vei băga divorț? cuvintele lui mă fac să mă opresc cu ceașca de cafea în aer și să îmi măresc ochii datorită șocului.

—Raul cred că am fost destul de clară când am zis că voi divorța, gluma din acea seară a fost o glumă și atât, eu nu am de gând să stau cu un bărbat care și-a bătut joc de mine și de sentimentele mele, încerc să explic cât de calmă pot deși simt cum ura începe să iasă la suprafață.

A/N

Heiii, da nu am murit, încă trăiesc doar că e nevoie să mă îmbolnăvesc să pot scrie. Voi ce faceți?

Îmi era atât de dor să scriu, încât uneori efectiv îmi venea să las totul baltă și să scriu, doar că apoi îmi aminteam că nu puteam face asta.

Următorul capitol aici va fi doar după ce voi termina Priviri înșelătoare, lucru pe care sper să îl fac în vacanța de iarnă când voi avea timp mai mult.

Nu știu cum a ieșit capitolul pentru că nu am mai scris de ceva timp, eu una sper că e în regulă. Aștept păreri și vă mulțumesc celor care își fac timp să citească.