Momente efemere

Capitolul 12

Trecuse o săptămână, medicul mă externase după ce starea mea se îmbunătățise surprinzător de repede în ciuda gravități diagnosticului. Eram încă slăbită, dar măcar mă puteam bucura de comoditatea casei mele. Raul care devenise umbra mea și care se ocupase de firmă singur de cele mai multe ori în timp ce eu dormeam venise să mă ia de la spital și să mă aducă acasă. Aparent blondul nu se oprea doar la asta ci se încăpățâna să se asigure el că îmi iau pastilele și mănânc, era mai ceva ca un părinte grijuliu.

—Ușurel, vocea gravă s-a auzit lângă mine când am vrut să fac câțiva pași și o stare de amețeală m-a făcut să mă dezechilibrez, după care am simțit cum două brațe se înfășoară în jurul meu având grijă să mă susțină,  încăpățânato, continuă mustrându-mă, încă ești slăbită și trebuie să ai grijă.

După ce se asigură că pot să mă țin pe picioare învârte cheia în broasca ușii și o deschide lăsând la iveală locul de care mi se făcuse dor. Intru cu pași mici și mă îndrept spre canapea cu el pe urmele mele, mă simt ca un copil mic ce învață să meargă și nu îmi place.

Medicul mă avertizase de episoadele de amețeală și eventualele dureri de cap ce or să apară și mă asigurase că sunt normale în comparație cu ce ar fi putut să se întâmple, aparent era o minune că acea boală nu avusese alte efecte.

Nu pot să nu mă gândesc cum în toată perioada asta singurul care mi-a fost alături a fost Raul și familia lui, familia mea nici măcar nu are habar că am fost la un pas de moarte. Nu îi urăsc, dar nu mai pot spune că îi mai vreau aproape de mine, e familia mea, dar uneori am impresia că eu nu am făcut niciodată parte din ea, mă simt străină.

—Zora, vocea ridicată a prietenului meu se auzi de lângă mine și tresar din gândurile mele întorcându-mă spre el, dând de ochii lui care mă privesc întrebător. De ce plângi? mă întreabă și îmi șterge lacrimile pe care nici nu am apucat să realizez că le vărs.

—Mă gândeam la, mă opresc când realizez că nu pot să pronunț cuvintele, nu pot pur și simplu mi se pune un nod în gât și simt că mă opresc apoi continui cu vocea sugrumată, nu pot să spun acasă căci acum locul ăsta a devenit acasă, nu pot să spun familia mea căci până și ei m-au trădat și asta într-o familie nu se face, nu pot să spun nicicum, mă opresc și îl privesc cum oftează, deja lacrimile îmi curg pe obraji nestingherite și Raul mă îmbrățișează de parcă încearcă să lipească la loc bucățele inimii mele însă sunt mult prea împrăștiate ca cineva să le mai pună la loc.

Mă ține acolo minute bune până ce mă liniștesc cât de cât după care începe să vorbească blând obligându-mă să îi întâlnesc privirea și să îi înțeleg cuvintele.

—Zora ascultă-mă, începe să vorbească mângâindu-mă pe spate și ochii lui mă lasă pentru prima dată să trec de bariera pusă și să mă afund mai adânc în misterul din spatele lor, cum ai spus și tu poate acasă nu mai poți spune locului ăla, dar ei sunt și vor rămâne familia ta, și mă oprește când vreau să neg punându-și un deget peste buzele mele, ei sunt părinții tăi, nu ai cum să schimbi asta, ei te-au făcut și oricât de mult ai vrea, trebuie să recunoști că lucrul ăsta așa va fi toată viața, ei vor rămâne părinții tăi și sângele apă nu se face, încheie și imediat după o tăcere mult prea stridentă se lasă în jurul nostru. E genul ăla de tăcere asemănătoare strigătelor unui om ce se îneacă în apa învolburată a mării.

Încă o dată realizez că Raul e cu mult mai matur și echilibrat decât mine și vede lucrurile dintr-un unghi din care ar trebui să le văd și eu, aparent până acum e singura persoană care știe cum să îmi vorbească pentru a mă opri din a face o prostie sau pentru a mă face să regândesc o situație și eventual să mă răzgândesc.