Momente efemere

Capitolul 11

Mă dureau toate simțeam cum fiecare mușchi din corp se opunea dorinței mele de a fi mișcat. Capul îmi bubuia și lumina puternică nu mă lăsa să deschid ochii, nu știam ce se întâmplase cu mine îmi aminteam doar că am ajuns acasă și am adormit nimic mai mult după.

Într-un final reușesc să deschid ochii și îmi ia câteva momente să mă obișnuiesc cu lumina, îmi simt mâna strânsă de o alta și realizez că bipăitul ce se aude e al unui aparat. Sunt la spital, dar de ce și ce se întâmplă, întrebările continuă să vină în capul meu fără răspunsuri însă și îmi înrăutățesc durerea de cap.

Îmi întorc capul și o durere mai puternică decât cealaltă mă face să scâncesc, lucru ce o face pe persoana de lângă mine să tresară speriată și să mă privească. Îi întâlnesc privirea lui Raul și mă simt ușurată, însă privirea lui e speriată și pare că nu știe ce să facă. Vrea să se ridice și totuș să rămână lângă mine.

—Zora, șoptește destul de încet și ochii lui mă privesc de parcă încearcă să realizeze dacă visează sau nu. Îl privesc și realizez că nici starea lui nu e prea bună, are cearcăne în jurul ochilor și e palid la față.

—Ce s-a întâmplat? cuvintele îmi părăsesc cu greutate corzile vocale și faptul că îmi simt gâtul uscat nu mă ajută.

Mă privește de parcă am reînviat din morți și nu pot să îmi dau seama ce Dumnezeu s-a întâmplat pentru că îmi simt capul tot mai greu și închid ochii sâsâind datorită durerii infernale. Oare mi-am spart capul de mă doare așa de tare?

—Merg să chem medicul, te rog rămâi trează, sunt cuvintele pe care le aud după care se întoarce și dispare pe ușă de parcă îl fugărește cineva.

Acum privind mai bine în jurul meu realizez că sunt într-un salon de spital  și mirosul de spirt combinat cu clor îmi accentuează starea și tot ce vreau acum e să fiu la mine în pat. Pereții sunt de un alb hipnotizant și realizez repede că în salon nu există nicio fereastră, nu că aș fi putut să mă ridic să o deschis și să scap de mirosul ce mă deranjează. Lumina vine de la un neon și privind în jurul meu observ doar că există un scaun lângă pat și în rest camera e goală cu excepția unor aparate medicale.

Aud ușa din nou și realizez că Raul s-a întors și nu e singur, bărbatul ce intră alături de el e de vârsta a doua, la fel de înalt ca el, bine făcut, ochii sunt un amestec de căprui cu verde ,dar părul grizonat e singurul lucru ce îi trădează vârsta. Îmi zâmbește asemenea unui copil neastâpărat.

—Bună dimineața, doamnă Weaver, mă salută doctorul privindu-mă, cum vă simțiți? întreabă înainte să am timp să îi răspund la salut.

Raul stă în picioare undeva în spatele medicului și privirea lui nu mă părăsește nici măcar pentru o secundă, de parcă îi e frică că voi dispărea în orice secundă. Pare speriat și nu înțeleg de ce.

—Bună dimineața domnule, răspund și fața mi se schimonosește datorită durerii care încă se resimte dur, mă doare puțin capul, răspund mințind și doctorul mai are puțin și începe să râdă.

—Doamnă poate vreți să spuneți că acel puțin înseamnă mai mult, spune parțial amuzat și devine imediat serios, însă e normal în situația dumneavoastră, spune după câteva secunde. În ce zi suntem azi? mă întreabă și presupun că face o glumă, dar seriozitatea lui îmi dă de înțeles că se așteaptă să răspund.

—În 29 mai, răspund și doctorul aprobă din cap și Raul oftează trecându-și o mână prin păr.

—Doamnă suntem în 4 iunie de fapt, vocea medicului mă face să îmi măresc ochii și ignorând durerea vreau să mă ridic însă sunt oprită de Raul care ajunge lângă de mine și mă apucă de mână. Însă e normal, ați fost inconștientă timp de o săptămână, continuă să explice și sincer cred că face mișto de mine pentru că nu înțeleg nimic.