Momente efemere

Capitolul 7

Visam, aveam un coșmar fumul era peste tot și focul simțeam cum îmi atinge pielea, eram acasă în camera mea totul se întâmpla cu încetinitorul. Nu mă puteam trezi, simțeam cum mă sufoc și auzeam o voce. Cineva mă chema și  voiam să merg spre el, era un bărbat știam asta, cunoșteam  vocea, dar nu puteam să îmi dau seama cine era. Plângeam și voiam să mă ajute nu mai aveam aer, nu mă puteam mișca eram paralizată de frică, trebuia să ies de acolo și toate ușile erau închise. Vocea se auzea tot mai departe și eu simțeam cum îmi pierd ultimele puteri.

—Zora, Zora pentru numele lui Dumnezeu trezește-te haide, deschide ochii, aud cuvintele atât de încet încât pare că nu sunt reale și mă simt zgâlțâită puternic lucru care mă face să deschid puțin ochii. Privirea îmi e încețoșată și reușesc să disting un chip care mă privește atent așteptând o reacție.

Și imediat ce reușesc să văd mai bine primul lucru pe care îl fac e să încep să plâng și să mă las moale în brațele celui care așteaptă să se convingă că nu am pățit nimic. Respirația lui îmi spune că e și el speriat și nu știe ce să facă ci mă mângâie încet și mă lasă să mă descarc.

Simt cum ceva în mine se rupe și toate amintirile îmi revin cu putere în minte, amintirea aceea era una îngropată sau cel puțin așa îmi doream eu.

—Hai gata încearcă să te liniștești, șoaptele îmi ajung la urechi și tot ce pot face e să îi strâng mai bine tricoul în mână și să mă agăț de el ca de ultima sursă de putere.

—Nu pot, nu pot Raul am încercat, eu nu sunt puternică, sunt doar o umbră, cuvintele spuse printre sughițuri abia se înțeleg, ar știu că el a auzit tot.

Privirea lui mă contrazice tacit și  simt cum se încordează cu fiecare secundă care trece după ce realizează tot ce am spus. Nu e de acord cu mine și asta nu e niciun secret.

—Nu vreau să mă gândesc că ai spus prostia aia așa că o să mă prefac că nu am auzit nimic, cuvintele lui sunt dure și știu că nu glumește. Evită să întrebe ce am visat și recunosc că visul e legat de ceva ce el nu știe și speram că nu o să fie nevoie să îi zic.

—Rămâi cu mine, oricât de greșit sună am nevoie să știu că ești aici, șoptesc și știu că dacă ar pleca acum aș ceda definitiv visul a răscolit tot și mi-a dat peste cap tot ce reușisem să fac.

—Întotdeauna voi rămâne cu tine, rostește în timp ce mă strânge în brațe, acum vreau să promiți că o să te liniștești dacă voi sta aici, continuă și ne așezăm amândoi în pat.

A doua zi când mă trezesc simt un braț în jurul meu și dacă în alte circumstanțe m-aș fi panicat acum știu cine e și știu că nu am de ce să îmi fac griji. Când deschid ochii sunt lovită de imaginea unui Raul care doarme și seamănă cu un copil care nu are nicio grijă, seninătatea pe care o emană mă face să îmi imaginez cât de norocoasă o să fie cea care se va trezi în fiecare dimineața așa. Omul ăsta e incredibil și bunătatea lui e nemărginită.

Când deschide ochii privirea lui adormită mă face să îi arunc un zâmbet destul de chinuit și să șoptesc un neața. Zâmbește și îmi ciufulește mai mult părul și dacă aș fi râs altă dată acum mă gândesc serios dacă să îi spun sau nu ce am visat.

—Raul e ceva ce nu știi despre mine, încep și dacă până acum zâmbea dintr-o dată îl văd că mă privește serios și privirea lui mă îndeamnă să continui. Aveam vreo 3 ani, eram un copil tot ce îmi amintesc e fumul gros și lumina puternică, încetul cu încetul simt cum mă întorc în timp, nu știu foarte multe de atunci, dar știu că aveam o soră pe care nu am mai văzut-o, era mai mare și după acea întâmplare a dispărut. Când am crescut într-o noapte am visat-o știam că o cunosc, dar nu știam cum și de unde apoi am întrebat-o pe mama dacă mai am frați sau surori și mi-a povestit, reușesc să termin. În acea noapte a avut loc un incendiu și noi eram acasă cu bona, eu fiind mai mică am fost scoasă afară de bonă însă sora mea nu a a ieșit, ea a murit în incendiu, până la final lacrimile îmi  părăsesc ochii și toată durerea din sufletul meu explodează.

Aud oftatul lui Raul și știu că asta era ultimul lucru la care se aștepta acum. Mă prinde în brațe și mă ține de parcă aș vrea să fug, dar nu pot face asta.

—Nu e vina ta Zora, nu e vina ta, știu că te învinuiești, dar nu e via ta, cuvintele lui mi se repetă în cap și nu pot să înțeleg cum de și-a dat seama că eu mă consider vinovată, nu am spus asta.

Îmi ridic privirea și ochii lui mă sfredelesc până în măduva oaselor și simt cum lacrimile se încăpățânează să curgă nestingherite.

—Nu mai plânge te rog, urăsc să te văd plângând simt cum nu pot face nimic și nu vreau să te văd cu atâta durere în suflet, îmi spune încet și îmi șterge lacrimile grijuliu.

Câteva zeci de minute mai târziu după ce reușesc să mă liniștesc sau mai bine zis el să mă liniștească ne ridicăm amândoi din pat conștienți că trebuie să ne întoarcem deși niciunul nu ne dorim asta.

Intrăm în bucătărie și dăm de toată lumea acolo luând micul dejun. Când ne văd că intrăm împreună mama lui Raul începe să zâmbească.

—Bună dimineața, rostim în același timp eu și Raul și ne așezăm pe locurile libere.

—Bună dimineața leneșilor, greu vă mai treziți dimineața, o aud pe sora lui Raul cum râde de noi și remarca ei mă face totuși să zâmbesc.

Mâncăm în liniște și nu pot să nu remarc cum atmosfera este atât de liniștită și calmă, lucru ce îmi aduce aminte de părinții mei și de faptul că eu nu mă puteam bucura de lucrul ăsta mereu.

—Dragilor, nu vreți să rămâneți până mâine? mama lui Raul e cea care vorbește și instantaneu ridic privirea spre ea și îi văd speranța din privire. Raul o privește și el și răspunsul lui e el la care mă așteptam.

—Mama nu mai putem rămâne avem servici și în plus sunt multe lucruri care ne solicită prezența, îl aud cum rostește cuvintele femeii a cărei privire își pierde din strălucire și simt cum inima mi se strânge în piept.

—Raul mâine e duminică și nimeni nu o să moară fără noi o zi, cred că am mai putea rămâne oricum nu îți vizitezi părinții prea des, îi atrag atenția și privirea lui pare că vrea să treacă prin mine pentru un moment, dar până la urmă cedează.

—În regulă mamă, vom mai rămâne până mâine, spune oftând și privirea lui îmi spune că mai târziu va avea ceva de spus cu privire la aceste lucruri.