Momente efemere

Capitolul 6

Abia seara târziu reușim să ajungem la casa părinților săi și oboseala de peste zi începe să se resimtă atât în cazul meu cât și în al lui Raul. Nici nu realizasem că ațipisem până în momentul în care vocea lui Raul m-a trezit.

—Zora trezește-te, am ajuns, vocea aproape șoptită abia se auzi, dar fu suficientă cât să mă facă să deschid ochii și să mă dezmeticesc.

Intrăm în casă și sunt lovită de mirosul îmbietor al mâncării și imediat văd cum fetița cu păr blond ce seamănă leit cu mama ei sare în brațele lui Raul.

—Unchiule ai venit, vocea fetiței mă face să zâmbesc și după ce se alintă în brațele unchiului ei mă observă și pe mine. Zora, se chinuie să pronunțe când mă vede și pare că nu mai are stare și începe să se foiască.

—Pitico ce faci? o întreb în timp ce ea se joacă cu părul meu și mă strânge în brațe, iar eu o mângâi pe spate.

Raul râde și imediat aud vocea surorii lui care o strigă pe micuța ce s-a lipit de mine. Bulgărele ăsta de energie e o minune de copil, mult prea inteligentă pentru vârsta ei.

—Eda de câte ori să mai îți spun să nu mai sari pe invitați? o certă mama ei zâmbind când ne văzu și micuța mă strânse mai tare în brațe.

—E în regulă Erica, nu o mai certa, o liniștesc și o pun pe micuță jos pentru a putea să îi îmbrățișez mama. Raul îi zâmbește surorii lui și acum bănuiesc că am nimerit la o cină cu toată familia.

—Zora nici nu ai idee cât de mult mă bucur să te văd aici, cuvintele femeii ce mă strânge în brațe mă fac să simt cum inima mi se strânge dureros în piept la amintirea gândului că la mine acasă nimeni nu s-ar bucura să mă vadă. Nu după ce am plecat fără să privesc în urmă.

—Da văd că te bucuri, mai mult decât te bucuri să mă vezi pe mine, cred că trebuia să vină doar ea, comentă bosumflat Raul și deși nu a făcut-o intenționat m-am simțit vinovată.

—Nu fi fraier, începu să îl certe Erica privindu-l urât și luându-și rolul de soră mai mare, haideți în living mama a făcut gaură în podea de când vă așteaptă continuă râzând.

Deși știam că  toată lumea mă primise încă de la început cu brațele deschise, după remarca făcută de Raul mă simțeam în plus. Intrasem în viața lor și acum apăream aici deși eu nu eram parte din familia lor.

—Erica spune-i mamei că venim imediat ce ne lăsăm lucrurile în cameră, i-am auzit vocea hotărâtă și imediat am simțit cum m-a tras de mână pe scări, fără să mai aștepte răspunsul surorii lui.

Ajunși în fața ușii de mahon deschise ușa camerei de oaspeți și aprinse lumina și apoi se puse în fața mea când văzu că nu fac nicio mișcare.

—Zora, am glumit mai devreme, începu să vorbească blând când văzu că am privirea pierdută pe camera ce îmi pare mult prea cunoscută, nu vreau să iei în serios glumele mele pentru că știu că te pot răni și nu e ceva ce îmi doresc sau mi-am dorit vreodată, îl aud și aș vrea să îl asigur că e în regulă, dar nu pot, simt că dacă aș începe acum să vorbesc voi începe să plâng.

A făcut atât de multe pentru mine și în schimb eu ce am făcut pentru el? Răspunsul e nimic, nu am făcut nimic.

Asta e unul din momentele în care aș lăsa lacrimile să curgă în voie dacă aș putea, dar nu pot. Stăm în liniște câteva minute în care le așteaptă o reacție din partea mea și eu doar stau și privesc în ochii lui încercând să găsesc ceva ce nici măcar eu nu știu.

—Raul, vocea mi se face auzită abia după ce reușesc să mai potolesc dorința de a plânge, îmi pare rău, poate că nu ar trebui să fiu aici, voi pleca imediat după cină și nu vreau să aud vreun comentariu, vocea mea se stinse spre final și privirea lui mă cerceta încercând să vadă dacă glumesc sau nu.

—Nici să nu aud, a fost o simplă glumă știi doar că toată lumea te îndrăgește de ce vrei să pleci ce se întâmplă de fapt Zora, care e motivul real? întrebarea m-a luat pe nepregătite și înainte să mă gândesc răspund ce cred cu adevărat.

—Toți m-ați primit aici, ați devenit mai apropiați decât propria familie, mai ales tu care uneori mă gândesc câtă bunătate poți ascunde în sufletul tău și eu în schimb nu am făcut nimic pentru voi, absolut nimic și când te-am auzit spunând mai devreme că poate trebuia să vin doar eu aici, nu am mai continuat pentru că nu știa și el la ce mă gândesc, o lacrimă mi s-a prelins pe obraz și i-am simțit brațele cum se înfășoară în jurul meu lăsându-mă fără aer.

Mă mângâie pe păr și oftează cu putere lăsându-mă să mă descarc pentru că în ultimul timp tot ce se întâmplase mă dăduse peste cap mai mult decât orice. Realizasem că tot Zora cea micuță și speriată sunt și că niciodată nu voi reuși să înfrunt pe nimeni.

—Niciodată, dar niciodată nu mai vreau să te aud spunând astfel de lucruri să fie clar rază de soare, vocea caldă îmi face fără să vreau inima să bată mai tare, nu e nevoie să faci nimic în schimb pentru că eu nu aștept nimic pentru ceea ce fac. Te ajut pentru că vreau, așa că acum fugi spală-te pe față și hai să coborâm înainte ca mama să vină peste noi.

Mă dezlipesc din brațele lui și merg spre baie unde dau drumul la apă rece să îmi spăl fața privindu-mi chipul în oglindă.

În living toată lumea vorbește și râde și oricât de tulburată aș fi după ce s-a întâmplat mai devreme nu pot să îi las să vadă ceva.

—Dragilor ce mă bucur să vă văd, mama lui Raul se ridică de pe canapea și veni grăbită să ne îmbrățișeze pe amândoi, lucru ce îmi aduse un zâmbet pe buze. Sunteți în regulă? întrebă privindu-ne atentă și știam că de femeia asta nu te poți ascunde sub nicio formă.

—Da mamă, suntem doar obosiți am fost la firmă și apoi am venit aici, răspunse Raul convingător, și mama lui ne făcu semn să ne așezăm și noi pe canapea.

—Sigur nu s-a întâmplat altceva? suspiciunea din glasul femeii mă făcu să îl privesc pe Raul care îmi zâmbi liniștitor, și când el se pregătea să răspundă glasul tatălui său se făcu auzit.

—Draga mea lasă copii în pace, vocea groasă se auzi amuzată și bărbatul cu o statură impunătoare se ridică din locul în care era așezat și veni să ne salute.

Seara decurse mai bine decât m-aș fi așteptat și starea lor de bine reușise să îmi alunge și mie o parte din grijile pe care le aveam.

După masă Raul împreună cu tatăl și cumnatul său merseră în birou să discute despre ei știu ce în timp ce eu mama și sora sa am rămas în living cu câte o ceașcă de ceai în față.

—Draga mea ai slăbit în ultimul timp, Francesca mi se adresă îngrijorată și privirea ei era aceeași cu cea pe care îl certa pe Raul când făcea vreo prostie. Cum mai sunt lucrurile? întrebarea ei îmi aduse un nod în gât și știam că nu întreabă cu intenție rea.

—Nici eu nu știu ce să spun despre cum stau lucrurile, spun privind-o pe femeia cu ochi pătrunzători, momentan vreau să recuperez firma bunicului și apoi mă voi întoarce să bag divorț, ultima parte am spus-o suficient de încet cât să pară o șoapte, dar ambele au auzit-o.

—Meriți liniște fetița mea, meriți să ai parte și de bucurie nu doar de lacrimi, cuvintele acelea le simțeam cum îmi ajungeau în suflet și îmi aprindeau speranța ca totul o să fie bine într-un final.