WHY AM I ALONE?

93

    Totul era negru în jurul său. Nu putea să vadă nimic... în schimb, putea să audă tot. Ce se întâmpla, de fapt?

    "D...ule, mă put...i au? ...âneți c... no...!" ușor, ușor, până și auzul său se înrăutățea. Ce naiba era cu el? Trebuia să ajungă la iubitul său... iubitul său... îl va ajuta.

    Dar nu putea să rămână așa. Trebuia să știe ce e cu el. Ce se întâmplă și... de ce nu mai aude nimic?

    A reușit să-și deschidă ochii, însă singurul lucru pe care l-a putut să-l vadă, era acea nenorocită de lumină, care nu-l lăsa să-și dea seama ce se petrece. Și era disperat.

    "...mnu..., mă auz...?" acum mai putea să audă. Era șansa lui, putea să afle ce se petrece. Și-a ridicat ușoe capul... sau cel puțin a încercat. Era blocat și nu se putea mișca.

    "Te... scoate d... ici." aude din nou, însă nu băga în seama acest bărbat. El avea nevoie de iubitul său, nu de acest necunoscut.

    A încercat să-i strige numele, dar nu putea. Îl durea prea tare și deja simțea că se sufocă. Ce naiba se întâmpla?!

    Și-a deschis larg ochii. Nu mai suporta să stea așa, însă probabil ar fi fost mai bine dacă i-ar fi ținut închiși. Mult mai bine. Căci a dat doar de siluetele doctorilor din jurul său, care încercau să-l scoată din mașina care mai avea puțin și îl turtea. Cum a ajun... Seokjin. Haewon...

    Namjoon și-a amintit. Deși și-ar fi dorit să nu o facă. O altă durere, mult mai insuportabilă, i-a acaparat întreg corpul, simțind că mașina mai avea puțin și l-ar fi rupt în două. Nu mai voia să stea aici. Voia să iasă cât mai repede.

    Dar ea? Ea... copilul?! Erau bine?!

    "Haewon!" a strigat acesta din toți plămânii, făcându-i pe doctori să se uite ciudat la el. Acum o secundă era inconștient, ce Dumnezeu se întâmplă acum?

    Namjoon și-a pus mâinile pe asfalt, imediat cum și-a dat seama că nu-și putea mișca piciorul drept. Doctorii și toți cei din jur, s-au apropiat de el, în timp ce Namjoon își ridica bazinul, încercând să iasă.

    Și spre fericirea lui, a reușit să iasă. Dar efortul pe care îl depuse îl făcuse să-și piardă conștiința, din nou.

    Unde e Seokjin?

    Doctorii au reușit, într-un anumit fel, să rămână calmi. Până la urmă, dacă nu ar rămâne, lucrurile s-ar înrăutății mai tare, și nimeni nu vrea asta.

    "Mai repede! Ați anunțat că ne trebuie două săli de operație?!" strigă unul dintre doctorii care era lângă Haewon, încercând să o facă să nu se oprească din respirat.

    "Da, am anunțat!" strigă Haneul, apropiindu-se de Namjoon.

ㅡ

    "N... on! ...ezeșㅡ"

    Namjoon a făcut ochii mari. Nu îi mai era frig, putea să respire și lumina aia orbitoare a dispărut. Spitalulㅡ

    Acesta s-a ridicat speriat, începând să respire sacadat, punându-și mâinile pe cap. Ochii săi deveniseră grei, iar privirea i se blurase de la lacrimile care i se formaseră în ochi. A început să țipe, cât l-au ținut plămânii. Nu-și mai amintea nimic, pe moment... dar era speriat.