Incognito

tratament

Și îmi simt sufletul greu, de parcă o piatră ar dansa în interiorul meu.
Și mă apasă, îmi apasă inima până când o duce la disperare.
Și mă doare atât de rău.
Aici, în piept, dar doctorul îmi spune că sunt sănătoasă.
Ce știe el?
Știe oare că mor pe dinăuntru?
Știe că sunt măcinată de o boală incurabilă care îmi fură plăcerile vieții?
Nu, nu știe.
Poate că e doctor, dar nu mă poate trata.
Și viața mi se scurge prin mâinile negre ale timpului.
Și nu mă lasă să trăiesc.
Nu mă lasă să zâmbesc.
Și iar încep să mor.

Mă doare aici, în piept, unde inima ar trebui să zburde fericită pentru că încă trăiesc.
Dar e veche, inima mi-e veche.
E uzată, plină de nenorociri, de singurătate.
Se înnegrește și ea odată cu timpul.
E bolnavă și îmi pare rău pentru ea, căci o doare.
O doare cum lumea își bate joc de ea,
O doare cum e făcută bucăți și cusută la loc frecvent.
O doare și plânge cu lacrimi de sânge.
Dar cine sunt eu ca să-i găsesc tratament, când sunt la fel de bolnavă ca ea?

Ritmul care îmi bate în piept e lipsit de muzicalitate.
Se mai aud doar strigătele interioare ale inimii mele.
Și iar mă doare.
Muzica nu-i tratament.
Nici poezia nu-i.
Durerea asta n-are tratament, și n-o pot înfrânge.
E din ce în ce mai mare.
Îmi înnegrește acum și gândurile.
Oh, ce mă mai doare...

Amărăciunea din suflet îmi dă glas să țip, să țip până la cer să-i găsesc tratament inimii mele.
Rămân fără voce în încercarea mea disperată.
Odată cu vocea, îmi dispare și speranța de a mai trăi.
Încerc să respir, dar mă doare.
Și nu mai pot.

Și cad la pământ, învinsă, cu regrete în suflet
Și mulțumesc cerului că am găsit tratamentul pentru inima mea.
Și apoi, cortina neagră îmi învăluie vederea,
Și zâmbesc sincer,
Căci acesta mi-era tratamentul.