Când mă uit în urmă, la încercările mele de scris infantil, îmi găsesc în fiecare lucrare un monstru. E un laitmotiv al lirismului meu. Însă nu mi-am pus niciodată problema lui, nu l-am considerat niciodată inspirat de mine. Monștrii mei se vor ieșiți pe foaie, iar eu nu îi înțeleg când îmi strigă să renunț la îngeri. Mă agăț de viață și de moarte, de tot și nimic, de parcă aș fi în stare să supraviețuiesc trișând încontinuu la acest joc, jucând în tabere rivale. Mă lupt cu mine însămi.
E haos în mintea mea. Încerc să-mi scriu gândurile în cuvinte. Încerc să le scot afară pentru a putea face liniște. Măcar pentru câteva momente. Și totuși, plâng și scriu, și șterg, și iar scriu și iar șterg și plâng. Pentru că ceea ce am făcut dintotdeauna, azi mi-e imposibil. Mi-e greu să scriu. Sunt golită de cuvinte și de speranță. Mă simt pierdută și neînțeleasă — de mine.
Sunt un monstru sau un înger. Un individ c-un suflet gol și totodată plin de amărăciune. Sunt un personaj negativ al vieții mele și încerc în zadar să fiu îngerul altora. Până la urmă, cine sunt eu? Sunt haosul pur. Și totuși zâmbesc. Zâmbesc cu mintea plină de zgârieturi ale monștrilor care vor afară.
Nu pot să exprim în cuvinte haosul din mine, iar scrisul începe să nu-mi mai fie terapie.
CITEȘTI
Incognito
Short Story„unde gândurile îmi părăsesc mintea unde sufletul îmi părăsește corpul" - un alt incognito printre oameni
