Incognito

ștearsă

Cad în abis, în liniște eternă; cad silențios ca Soarele, puternic ca vântul. Imaginez mental scenarii de viață, de zâmbete și fericire ca să îmi atenuez căderea. Dar căderea mi-e veșnic amânată. Știu că urmează, știu că trebuie să mă prăbușesc în orice clipă, însă așteptarea e prea lungă, ca Apocalipsa zilelor noastre. Iar sângele îmi țâșnește prin rănile corpului. „Rana e locul pe unde pătrunde lumina"; eu sunt înconjurată în schimb de negru tăciune. În jos - negru, în sus - negru, stânga, dreapta - tot negru.

Mă agăț de sentimente ca să trăiesc, dar ele doar îmi zgârie carnea și mă împing mai rău în bolgiile infernului. Număr secunde, care se transformă în minute. Minutele devin ore. Plutesc ghemuită în neant deja de zile. Plutesc în vid, crezând că stelele își bat joc de mine. Pierdută și singură aștept minunea.

Dar o să mor.

Așa că îmi dau frâu liber trupului și nu mă mai împotrivesc evidentului. Îmi las membrele pradă întunericului. Continui să cad ca o foaie galbenă învechită într-o lume de cenușă. Cuvintele mele se șterg în nimic. Odată cu ultima literă, care îmi scapă trupului, încep și eu să mă șterg. Mai întâi un membru, apoi un altul; degetele și firele de păr le simt ca arse. Și apoi nu simt nimic. Devin negru, una cu abisul.

Sunt un țipăt printre multe altele. Ne agităm uitați de lume, incapabili să ne luăm zborul spre infinit. Eternul nostru e șters, sunt un demon care cerșește salvare următorului decăzut.

Dar el nu ne aude.

Nici eu nu i-am auzit.