"SkyDive"

'It's not your fault'

Murdar, zgâriat, tăiat, bătut, învinețit, Daehyun era dus cu greu acasă. Una ca asta nu i se mai întâmplase de foarte mult. De unul singur în fața a treisprezece idioți angajați de tatăl femeii pe care o iubea. I-a văzut slabi și lipsiți de forță, dar aparențele înșeală. Atunci și-a amintit de ce îi spusese Mishiko :

"nu judeca o carte după copertă, Daehyun. Nu ai cum să citești o persoană după prima vedere."

Da, avea dreptate. A realizat și faptul că nu știe să asculte de oameni.

Tot ce voia era să ajungă în casă. Să fie întâmpinat de Mishiko ce îl va privi nervoasă și speriată în același timp. Să îl vadă pe Yongguk ce va coborî ca fulgerul scările din biroul lui. Să simtă căldura ce îl va moleși și o să îi aducă o stare de somnolență totală.
Să se așeze pe canapea și să se uite la pereții gri, ce îi aminteau de cearta monstruoasă dintre Himchan și Zelo, care încercau să decidă ce culoare vor avea. Ceartă ce în final a fost terminată de Yongguk ce a spus că pereții vor fi gri. La început păreau monotoni, triști, însă cu timpul au ajuns să fie un remediu al durerii. Stând pe canapea, pierdut în gânduri, privind pereții.

A început. Jongup a deschis ușa, Youngjae a intrat primul, ținându-l pe Daehyun. Surprinzător, toată lumea era în living. Daehyun, bineînțeles, a zărit-o imediat pe Mishiko. Zâmbetul ei s-a sfărâmat atunci când a văzut în ce stadiu se afla brunetul. A rămas calmă, știa că așa trebuie să facă. Altfel, dacă se panica, toată atenția se îndrepta spre ea ci nu spre cine trebuia de fapt.
Un zâmbet tâmpit apăruse pe chipul lui Daehyun, știind că ea o să aibe grijă de el. De ce nu Hae-Soo? Pentru că Jongup e prea gelos și nu o să o lase, cu toate că, din câte știu restul, nu e nimic între ei.
Nu îl deranja. Ba îl bucura. Prezența ei îl bucura mereu. Nu era remediu mai bun decât să îi asculte ei morala, pe care nu a auzit-o de prea multe ori, sincer fiind.

Youngjae l-a dus sus, în camera lui, lăsându-l pe pat. A oftat lung, văitându-se în gândul său, și blestemându-i pe cei treisprezece. Simțea cum pielea îi era smulsă de pe corpul lui, chiar dacă tot ce făcea era să privească tavanul, tot gri. Aparent, nimic din ce își spuse el în gând s-a întâmplat. Mishiko nu știa de situație, se putea citi pe fața ei. Yongguk nu a coborât scările, era exact lângă Mishiko. Și nu l-au așezat pe canapea cum făceau de obicei. Singurul lucru ce era aproape de lucrurile la care se gândise era culoarea. Griul, ce totuși nu era pe pereții din living, ci pe tavanul lui.

ㅡStai aici. O să vină Mishiko cel mai probabil. Poate așa îți revi, porumbelule spune Youngjae, încercând din răsputeri să nu râdă de Daehyun ce instant s-a ridicat atunci când i-a auzit numele fetei.

ㅡSpune-i măcar să nu țipe, te rog.

Spre surprinderea lui Youngjae, Daehyun nu a încercat deloc să spună ceva în contrariu pentru ce a spus el. A dat din cap pufnind scurt în râs, ieșind în hol, unde a văzut-o pe Mishiko.

Daehyun s-a trântit înapoi, însă nu a durat mult să audă ușa din nou. Ea era. A simțit asta. Sentimentele pentru ea erau atât de puternice încât inima începea să îi bată când era în jurul ei. Se considera singur nebun. Scos din minți. Și-a propus să nu își lase inima furată de către o femeie, dar clar nu a reușit. Încerca să privească partea bună totuși. Avea să vadă în fiecare zi o pereche de ochi negrii ce îl hipnotizau. Să simtă părul la fel de negru pe mâna lui. Și să audă sunetul natural al corzilor vocale ale unei femei pentru care și-ar da tot ce are mai bun.
Nu își putea stăpâni sentimetele. Inima nu îl lasă. Bătea de parcă ar fi vrut să fugă de ceva. Nici măcar nu o vedea și se simțea așa.

ㅡCum ai reușit? întreabă bruneta ce era dată peste cap cu totul.

Normal, ura să îl vadă rănit și să știe că nu e bine deloc. Era rănit pe majoritatea suprafeței corpului său, și nu părea ca toate să fie unele nesemnificative. Răni ușoare sau nu, se vedea pe fața lui că îl doare. S-a apropiat de el, ajutându-l să se ridice în șezut. Printre durerea pe care și ea o simțea, a forțat un zâmbet pentru a nu-l deprima cu totul. I-a luat mâna în a ei și și-a lipit obrazul de ea, oftând. s-a pus în genunchi, aducând mai aproape ceea ce îi trebuia pentru a-l bandaja.

ㅡTatăl tau a sunat ieri și a spus că vrea să vorbească cu unul dintre noi. Yongguk m-a trimis pe mine din moment ce sunt cel mai apropiat de tine. Am crezut că o să vorbesc cu el, dar douăzeci și șase de pumni au vorbit cu mine, a râs înfundat, mai apoi oftând. Dar sunt bine. Cel puțin sunt în viață.

Daehyun a realizat mai apoi, după ce a privit-o , că probabil se simțea vinovată. Chiar dacă nu avea de ce, se simțea așa. Până la urmă, era tatăl ei și făcea toate astea din cauza ei. Brunetul a observat cum ea nu își mai ridica capul, și deja începuse să tremure, cel mai probabil de nervi. Avea să fie o zi lungă în continuare, mai ales că era destul de bandajat.

ㅡNu e vina ta, Mishiko. Știu că te gândești la asta. Te rog, nu da vina pe tine. E vina lui că nu și-a plătit datoria la timp. Tatăl tău e plin de asperitate, la ce altceva ne puteam aștepta?

Avea dreptate. Tatăl ei era chiar aspru. Își amintea de copilăria ei. Mult spus copilărie totuși. Perioada aceea cumplită în care era închisă în casă și obligată să îl asculte pe tatăl ei vorbind despre ce viata va duce ea și cine va fi soțul ei. Auzind asta, mereu a privit viața ca pe ceva peste care nu avea control. Atunci când a fost răpită și a ajuns aici a crezut că tatăl ei nu o va căuta. Ceea ce a pățit Daehyun a dovedit contrariul.

ㅡHaide! Gata! Hai să schimbăm subiectul. Ai ceva de bandajat și nu putem să stăm așa atâta timp. În plus, nu vreau să te supăr. Nu îmi place să te văd posomorâtă.

S-a lăsat puțin spre ea, ea ridicându-se mai mult pe genunchi, schițând un mic zâmbet înainte ca buzele ei să facă contact cu ale lui. Ar fi vrut Daehyun să îi strângă mâinile în ale lui, dar nu îi permitea situația în care se afla. Cu toate că... nu era atât de abominabilă situație în momentul de față.