Hex

Prolog

/play the song, for the first time/

Spin-off după Drako, recomand citirea acelei cărți prima dată, pentru a înțelege unele lucruri.

Vi s-a întâmplat vreodată să simțiți că nu aparțineţi propriei voastre familii?

Ca și cum cei cu care împărțiţi mâncarea și acoperișul sunt rupți de realitate pe care o trăiți voi, și nu puteți decât să îi simțiți reci și frivoli, asemenea unor străini de care te poți izbi într-o zi oarecare, pe cine știe ce stradă?

Trăiesc asta în fiecare zi. Și încă mai respir aceeași aer cu ei. Cred că îmi este mult mai ușor să-mi pun pe față masca indiferenței decât să recunosc cu voce tare că locul meu nu este în această casă, la această masă unde ceilalți roiesc precum niște gândaci de bucătărie. Uneori simt în adâncul meu nevoia de a-i călca în picioare, pentru a privi cum picioarele lor păroase încă s-ar mai bălăngăni sub tălpile mele, iar zeama s-ar scurge din ei odată cu ultima suflare. Totul se petrece însă doar în capul meu bolnav și aburit, și uneori regret că prefer să-mi fac rău singură stând încă aici, când aș putea foarte bine să merg la căminele din campusul facultății, lăsându-i pe toți în urmă, în mica lor lume perfectă unde eu nu am ce căuta de nicio culoare. Nu am însă îndrăzneala de a face asta. Nu deocamdată.

Nu fusese așa de la bun început. Încă îmi mai pot aminti zilele în care toți eram fericiți și fără nicio grijă în lume, trăind zilele cu nesfârșite zâmbete și glume răsuflate. Amintirile astea par mult prea îndepărtate acum, ca niște frânturi de sticlă ce se dizolvă odată cu suflul aprig al timpului, până când nu mai rămâne decât o pulbere seacă de jeg și cenușă.

Nu știu când am început să am gândurile astea, sau când totul s-a prăbușit la picioarele mele.

Mint.

Știu de ce, cum, când și cine a fost responsabil pentru transformarea mea în persoana care sunt astăzi, însă numele său nu merită să fie rostit de pe buzele mele, căci m-ar arde precum veninul unei vipere fatale. M-ar ucide încet, până m-ar trage după sine în iadul cel mai de jos. Iar din partea mea, poate să putrezească de una singură în acea groapă, pentru totdeauna.

Îmi scot o cască din ureche, plimbându-mi plictisită ochii peste rudele mele gălăgioase și mult prea zâmbitoare. De-ar ști mama că mătușa Edna îi urăște salata cu carne și buclele sale date cu prea mult fixativ, poate că nu ar mai pupa-o în cur atât de mult. Mereu am urât „sclavia" asta pe care ai mei au arătat-o pentru familia fratelui mamei. Asta doar pentru că se consideră mult mai înstăriți și avuţi decât am putea fi noi vreodată, iar mama știe că, citez, „Pentru a sta în cercurile care se cuvin, trebuie făcute sacrificii".

Pe naiba. O altă modalitate de a le da în bot că, vezi Doamne, noi suntem prăpădiţii planetei. Penibil. Suntem mai mult decât avuți, iar pentru mine asta e mai mult decât suficient.

— Cum este la facultate, Luna?

Îmi răsucesc ca un titirez stricat gâtul în direcția unchiului Simon, cântărindu-l din privire. Ochii îmi fug fără să vreau la chelia ce-i acoperă jumătate de căpăţână, despărțindu-se în dreptului fiecărei urechi. Buzele încep să-mi tremure pentru a râde de făţuca lui de elf durduliu. Știu încă că asta mi-ar aduce comentariile celorlalți asupra mea, așa că mă abțin. Pot oricând să-l fac cu apă și cu oțet în mintea mea, nicio problemă.

Îmi mișc picioarele pe sub masă, trăgând de marginile salopetei pe care mama mă obligase practic să o port la cina asta stupidă de Crăciun. Nu-i ca și cum magia sărbătorilor ne-ar fi ocolit casa dacă îndrăzneam eu să stau în pijamale.