Hex

Capitolul 11

LUNA 🌙

Mă îndepărtez de tipul căruia îi cerusem o țigară mai devreme, căutându-mă acum după vreo brichetă prin buzunare, și încerc pe cât posibil să evit trupurile ce încă dansează prin jurul meu, retrăgându-mă într-o zonă mai retrasă și mai liniștită. Mă lipesc sleită de puteri de peretele casei, punându-mi țigara între buze, și trag adânc de câteva ori în piept de îndată ce o aprind. Îmi las capul pe spate, simțind un junghi puternic în toată organele, și mă chinui să respir cum trebuie pentru a nu intra în panică.

A trebuit să mă sustrag de lângă Hex și ceilalți atunci când nu se uitau pentru a rămâne puțin singură. Oricum, păreau mult mai preocupați despre cum să se ocupe de nenorocitul de Sebah decât să fie pe fază atunci când am deschis ușa fără să mă audă. Însă nu mai suportam să stau acolo; aerul plin de sânge din acea cameră îmi întorcea toate maţele pe dos, ceea ce e frustrant, căci am un stomac destul de puternic.

Am nevoie să stau singură acum.

Am nevoie să închid ochii și să-mi șterg noaptea asta din minte, și voi face asta, chiar dacă voi fi nevoită să mă dau cu capul de toți pereții pentru a-mi provoca singura amnezie. Puțin probabil să reușesc, știu, dar nu pot opri nicicum imaginile de mai devreme din capul meu să nu se deruleze la nesfârșit în spatele pleoapelor mele ca într-un film mut. Mă înnebunește de-a dreptul.

Însă mai mult decât orice, am nevoie să mă spăl cu un burete de sârmă pentru a uita modul în care aproape pierdusem în fața lui Sebah. Pielea mă irită de peste tot, ca niște gândaci ce mișună pe sub carne, devorând-o încet, și aproape că-mi vine să ţip de draci. Nu trebuia să fumez rahaturile lui JJ; altfel poate aș fi putut să-i fac și altceva gunoiului aceluia în afară de capul în gură cu care se alesese într-un moment de enervare. Merita să-i scot ochii din cap, și să-i îndes mai apoi în gâtul lui. Să se înece încet, până și-ar fi dat seama că nu mă poate umili în acel hal pentru a doua oară.

A treia oară, îi voi smulge boaşele cu foarfeca.

Însă Sebah e mult prea prost pentru a mai încerca ceva cu mine de acum încolo. Familia încetase de mult să mai fie un argument pentru care să-i mai trec cu vederea mârşăviile oribile de care poate fi în stare, iar acum fusesem mult prea amețită de la cele fumate pentru a mai gândi rațional, și profitase de slăbiciunea mea. Nu va mai avea parte de o astfel de ocazie. Niciodată.

Trag din nou în plămâni fumul aspru și amar, începând să fiu mult mai calmă, și aproape că nu-mi dau seama de prezența lui Hex decât atunci când mă trage de braț pentru a-mi atrage atenția. Scap țigara dintre degete, privind cu indignare cum scrumul se stinge sub picioarele sale. Expir, dispersând fumul în spațiul ce ne desparte. Ochii săi umbriţi de întunericul din partea asta a vilei îmi cercetează aprigi fața, ca și cum ar încerca într-un mod disperat de a se asigura că mai sunt în viaţă. Ceea ce e complet necaracteristic lui, tocmai de aceea îl și privesc într-un mod ciudat.

— Am spus că mergem acasă, murmură răgușit în cele din urmă, trecându-și mâinile prin pletele ce-i cad până la baza gâtului. Serios, are nevoie de o tunsoare, îi stă... oribil.

Mă sprijin mai bine de pe un picior pe celălalt, înconjurându-mi corpul cu brațele. Îmi este frig, deși aici e mai mult decât cald. Probabil încă sunt în stare de șoc.

— Voi merge.

Sprânceana stângă, acoperită la capăt de un pierce argintiu, i se arcuieşte ca o săgeată, dându-i o alură mult mai întunecată.

— Nu, te duc eu acasă. Acum.

— Nu trebuie să faci asta, dau din cap, simțindu-mă brusc sufocată de el. Ți-am stricat deja cheful cu bătaia cu Sebah, nu trebuie să pleci de aici odată cu mine. Stai cu ei, îi fac semn spre ceilalți de lângă piscină.