𝓓𝓲𝓪𝓫𝓸𝓵𝓲𝓴 𝓛𝓸𝓿𝓮𝓻𝓼 𝓞𝓷𝓮 𝓢𝓱𝓸𝓽𝓼

The Crystal Of Vamipres { Born to die}

Băiatul își trece lent degetele prin iarba crescută destul de mult, poate prea mult. Totuși, asta nu-l deranja, deoarece era moale și fină, gâdilându-i obrazul din când în când. Oricum nu părea ca și cum conștientiza ce se întâmplă în jurul său momentan, deoarece, deși privirea îi părea pierdută, iar gândul în altă parte, el era de fapt foarte concentrat.

Să-l vezi pe roșcat într-o asemenea stare era o adevărată uimire pentru că, fiind încă un copil de 14 ani, era mereu plictisit de toate activitățiile pe care Cordelia, mama sa, îl pune să le facă. Și toate astea ca să ajungă ce? Capul familiei? La naiba cu asta, nu voia. Nu dacă însemna ca libertatea lui să fie îngrădită, sau să nu-și mai poată petrece timpul cu frații săi. Normal ca nu ar fi recunoscut asta nici în ruptul capului, dar era un lucru adevărat. Mereu simțea nevoia să-i protejeze și să fie cu ochii pe ei tot timpul. Simțea că acesta era adevărtul rol al unui conducător, nu acela de a învăța să cânte la diferite instrumente, sau la diferite materii.

Uneori, când pur și simplu se satură de toate lucrurile superficiale, se ascunde în camera lui, începând să-și imagineze cum ar fi viața lui fără toate astea? La un moment dat chiar s-a gândit cum ar fi să trăiască o viață de om. Asta însemna să se nască doar ca să moară, dar nu-l speria acest gând. Nemuririea avea și ea defectele ei, iar Ayato se considera prea perfect pentru a suporta defectele nemuririi.

Și totuși, dorința lui putea să se împlinească. Făurit de tatăl său, Karl Heinz, mult cunoscutul Cristal al Vampirilor îi conferea această abilitate, de fapt, orice abilitate pe care și-o dorea.

Karl Heinz l-a făcut pentru el în special, pentru ca atunci când unul dintre urmașii săi îl va omorâ, să poată să-l folosească pentru a deveni o altă persoană, cu o altă viață, deoarece, pe el, moartea nu-l atrăgea chiar deloc.

- Ayato, mama te caută... mergi la ea, te rog! Ma simt prost să o mint și să-i spun că nu știu unde ești, o voce slabă se aude din spatele său, scoțându-l pe băiat din vălmășala de gânduri.

- Dar de mine nu-ți pare rău, frățioare? întreabă roșcatul în timp ce se ridică de pe jos.

- Eu... nu știu, oftează Kanato din cauza întrebării acestuia, apoi își strânge ursulețul la piept.

- E în regulă, acum voi merge, aprobă Ayato când își vede fratele confuz și îngrijorat. Nu voia să-l supere, pentru că știa cât de sensibil era micuțul. Nu era nici pe departe precum el, următorul cap al familie Sakamaki...

Queen_Rosella Știu că ai zis la 21:00, dar wattpadul mi-a făcut niste probleme. Imi cer scuze pentru intarziere si greseli!