Domnia -H.S.

Capitolul 9

Din perspectiva lui Harry
– Bună dimineața, Majestate! mă întâmpină Lena la micul dejun.

– Bună dimineața! o salut și îi sărut repede mâna, din politețe.

– Ce plan avem astăzi? mă întreabă nerăbdătoare.

– După micul dejun vizităm grădina botanică pe care sigur nu ai avut timp să o vezi. îi zâmbesc.

– Abia aștept! spune entuziasmată.

Josephine se plimbă pe lângă grădină ca să mă urmărească. O văd pe Lena cum se chinuie să mănânce perfect, cum trebuie să se comporte o adevărată prințesa când ia masa. Lovește cu cotul paharul și cade, spărgându-se. Se înroșește și se panichează.

– Îmi cer mii de scuze-

– Lena, e ok! îi spun calm.

– Nu am vrut... nu am fost atentă! Iertați-mă! se apleacă să îl strângă.

– Te rog, lasă-l! E doar un pahar. îi zâmbesc și ea se așază pe scaun.

Atmosfera este foarte încordată. Văd că îi e teamă de mine și de situația ei. Continui să mănânc în liniște. Lena îmi zâmbește din când în când. Deja îmi e dor de Alice. Am în minte numai buzele ei. Îi văd ochii căprui și genele lungi.

– Mergem? o întreb când termină de mâncat. Se ridică și îmi prinde brațul. Traversăm curtea și o văd pe Alice jucându-se cu o pisică. Face o reverență și în văd ochii plini de pasiune.

– Bună ziua! ne salută.

– Bună, Alice! îi răspunde Lena, într-un fel superior.

– De unde a apărut? o întreb despre pisică.

– Era prins în gardul de brazi... e al meu acum! îmi spune fericită.

– Are nume?

– Încă nu.

– O să i-l punem amândoi. fac un pas mai aproape de ea.

Simt mâna Lenei cum mă ține strâns și o privesc. Se face că nu se prinde de privirea mea și nu îmi dă drumul la braț.

– Pot să primesc doar un mic sărut? o întreb mai încet, dar știu că Lena aude.

– Dragule, tu ai planuri azi și eu trebuie să am grijă de noul meu motănel. se uită la Lena și îi zâmbește.

– Ai dreptate! Ne vedem mai târziu. Te-

– Și eu! Pa! își ia pisica în brațe și pleacă. Încep să râd și scoate limba la mine. Du-te odată! strigă și eu îi trimit un pupic.

– Scuze! îi spun Lenei care și-a pierdut zâmbetul.

– Nu-i nimic! îmi spune și mergem mai departe.

Intrăm în grădina botanică și îi văd vizibilul neinteres față de florile preferate ale mamei. Ne așezăm pe o băncuță.

– Pot să vă întreb ceva? rupe tăcerea.

– Spune.

– Chiar o iubiți? întreabă și rămân uitându-mă la ea.

– Hmm... întrebi din curiozitate sau din gelozie?

– Nu știu, dar ea nu e nici măcar născută în Anglia... și nici demnă să fie regină.

– Dezvoltă. spun fără să-i arăt nervii.

– Adică ce are ea și nu avem noi, celelalte?

– Păi, voi aveți totul... bani, avere, moșteniri și ea nu are nimic din toate astea.