Sentimente

Nedreptate

În fiecare zi, plâng, sufăr. M-am săturat de ei! Cine se cred? De ce mă critică? Habar n-au cum este viața mea. Mă vorbesc pe la spate. Aud șoapte care se învârt în capul meu. Râd de mine, chiar și necunoscuții. De ce? Sunt ca ei. Sau... Aș vrea să fiu...

Veți râde când veți auzi, veți râde exact ca ei. Mă veți batjocori... Eu m-am născut autistă. Nu este amuzant! Văd lumea altfel, percep altfel. De ce râdeți? De ce vă place să mă vedeți suferind?

Mama m-a dat la un liceu unde copiii sunt considerați "normali", dar nu sunt. Sunt monștrii! În fiecare zi plâng. Plâng atât de mult, încât a început să îmi placă. A devenit ceva normal. A devenit o parte din viața mea.

Stau singură, în ultima bancă. Într-o zi, am fost la toaletă într-o pauză și mi-am găsit lucrurile la gunoi, banca era aruncată într-un colț al clasei, iar scaunul era rupt. Mi-am strâns lucrurile și i-am spus dirigintelui.
Acesta i-a întrebat pe toți colegii mei cine este vinovatul, dar nu a recunoscut nimeni.

"-E nebună! Cui îi pasă de ea?"

"-Uitați, a venit autista!"

"-Privește cum se îmbracă!"

"-Cred că mama ei regretă că a născut-o!"

În fiecare zi, aud aceleași cuvinte urâte, insulte, batjocori. Am uitat cine sunt, că am drepturi. Am obosit! Nu mai pot! Simt că este prea mult pentru mine! De ce faceți asta? Vă credeți mai puternici, perfecți? Ghiciți ce?! Nu sunteți! Am obosit! Am obosit să mă lupt cu voi, cu vocile din capul meu! Vreau o pauză! Cer prea mult? Lăsați-mă în pace! Ce aveți cu mine?

-Mama, vreau să merg înapoi la Școala Pentru Copiii cu Probleme.

-O! Draga mea, Melissa! Eu vreau să te integrezi în societate.

-Lumea asta nu este pentru mine, mamă. Este prea rea. Copiii sunt răi. Mă urăsc. Îmi spun că sunt nebună!

-Draga mea, fetița mea, nu ești nebună! Voi vedea ce este de făcut pentru a te duce din nou la vechea școală!

-Mulțumesc!

-Acum du-te la ore că întârzii.

Am pășit peste pragul din lemn al clasei. Avem o clasă mare, spațioasă, cu o tablă pentru cretă, două geamuri în partea stângă a clasei, podea din lemn și pereți proaspăt văruiți.

Pe pervaz avem plante, flori colorate în culorile curcubeului, avem o icoană deasupra tablei și o hartă pe peretele din spate.

Clasa este, de obicei, murdară. Hârtii pe jos, pe lângă coș, sticle sparte, mâncare călcată în picioare, noroi. Mereu ne ceartă profesorii, dar nimănui nu-i pasă. De ce sunt oamenii atât de nepăsători?

-Atenție, pui de extratereștri, adică stimați elevi, avem un elev nou!

Un băiat brunet, cu ochii de culoarea cerului cristalin, îmbrăcat în blugi negri, un tricou negru și o jachetă de piele neagră intră în clasă.

-Numele meu este Nicholas Andrews.

-Bine, gata cu prezentările că nu avem suficient timp.

-Autisto, ai pus ochii pe noul băiat? Mă întreabă Kristen.

Ea stă fix în fața mea, de când a început anul școlar. Îi place să se îmbrace în haine de firmă, în special în culoarea roz. Are părul lung și blond, drept, vopsit în șuvițe roz. Se machiază destul de strident. Părinții ei au foarte mulți bani, iar când ei sunt plecați dă petreceri la ea acasă.

-Nicholas, bună! Vino să stai lângă mine! Spune Kristen.

-Dar scaunul de lângă tine este deja ocupat.