Sentimente

Și demonii pot iubi

Pământul... Ah! Locul unde muritorii trăiesc. Da, aici locuiesc eu... Și tu, cititorule. Pământul este un loc obișnuit, oamenii se nasc, trăiesc, unii au vieți frumoase, dacă pot spune așa, iar alții văd viața ca pe un tunel sumbrul al dezamăgirii, fricii, anxietății, durerii și stresului. Da, dacă mă întrebi pe mine aceste sentimente duc la depresie... Oamenii nu au puteri supranaturale, nu trăiesc veșnic, sunt plictisitori și asemănători. Dar s-a gândit cineva ce este înafara locuinței noastre? Nu... Nimeni nu s-a gândit, fiindcă așa suntem noi oamenii, prea egoiști să ne gândim la altceva înafară de noi. „Noi" este un cuvânt folosit pentru a marca o mulțime de persoane din care și eu fac parte. Am folosit și eu odată acel cuvânt... Acum a ajuns să îmi fie scârbă de el.

Înafară de ființele pe care le putem vedea există și ființe invizibile. Acestea se numesc „îngeri" dacă întruchipează binele și ,,demoni"dacă reprezintă răul. Dar noi știm povestea greșită, de ce trebuie ca demonii să fie răi? Fiindcă așa ne obligă biserica creștină să credem? De unde știu ei adevărul? Sunt puțini oamenii care știu adevărul, deoarece adevărul este interzis... Și eu sunt unul dintre ei! Știu o poveste care distruge legiile realități:

A fost odată ca niciodată, un înger credincios lui Dumnezeu, numele său era Lucifer. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat, dar el l-a părăsit pe Dumnezeu. A plecat departe de Grădina Raiului. Și-a creat propria împărăție, Iadul. Trăia fericit. Văzând acest lucru, alți îngeri l-au urmat pe Lucifer. Dumnezeu era furios, deoarece își pierdea toți supușii. Teama l-a cuprins pe Dumnezeu, așa că l-a blestemat pe Lucifer. L-a urâțit și i-a învățat pe oamenii să stea departe de el, spunând minciuni despre acesta. Lucifer a început să îl urască pe Dumnezeu. S-a împrietenit cu îngerii care au venit în împărăția lui și au decis să îl distrugă pe Dumnezeu. Planul nu a funcționat, deoarece Lucifer și Dumnezeu erau egali în putere. Timpul a trecut, iar povestea a fost schimbată. Într-o zi, în palatul lui Lucifer s-a născut un demon, era foarte frumos, dar semăna prea mult cu o ființă umană, Lucifer a decis să îi dea un nume de om. L-a botezat Dylan. În aceeași zi s-a născut un înger în Grădina Edenului. Era atât de frumos, încât lui Dumnezeu îi era frică, să nu cumva să îl fure Lucifer. Dumezeu a blocat trecerea din Rai în Iad. Și i-a spus pruncului să nu părăsească niciodată Raiul. La botezul noului născut, Dumnezeu i-a pus numele Angelina. Dar ceva ciudat s-a întâmplat. Toate ușile s-au deschis, trântindu-se, au spart lucruri de valoare, un vânt devastator a distrus ceremonia. Dumnezeu a dat vina pe Lucifer, așa că a ticluit un plan, pentru a-l neutraliza, a inventat un semn secret, mereu când acesta apărea, Lucifer era distrus, acel semn era în formă de cruce.

Timpul a trecut și pruncii au crescut. Angelina nu avea voie să părăsească Raiul, dar era curioasă să vadă ce este înafara lui. Avea un chip divin, ochii verzi precum smaraldul și părul negru ca abanosul. Aripile ei albe erau precum diamantul. La soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Avea un suflet bun, dar era naivă , oricine cu intenții rele o putea face să sufere, era ascultatoare și nu a ieșit din vorba lui Dumnezeu. Însă Dylan era băiatul rebel, care frângea inima oricărei demonițe, toate i se păreau prea comune, toate îl doreau, dar el voia ceva diferit. Într-o zi, Dylan a ieșit la o plimbare. A colindat tot Pământul, în speranța că va găsi ceva ce nu a mai văzut până acum, ceva ce îl va fascina și îl va face să vrea mai mult. Nimic! Nu, pur și simplu destinul l-a făcut pe el diferit! În fiecare zi se întreba ce îi lipsește? De ce este el ciudat? Ce rost a avut crearea lui? Gândindu-se așa, a trecut pe lângă Rai, a văzut-o pe ea. „Eu, care credeam că în viață le-am văzut pe toate, că nu există vreuna care să mă dea pe spate, am fost impresionat! Gândul de-a îți vorbi m-a tulburat. Aș vrea, dar dacă m-ar prinde Dumnezeu, m-ar spinteca." A gândit Dylan.

Se uita la ea, o privea cu interes. Transpirațiile și-au făcut apariția pe trupul său divin, simțea un gol în stomac, simțea că nu mai trăiește, că este lipsit de viață, ca ea era departe... Da, departe! Dar atât de aproape, încât îi putea simți parfumul, îl dispera. Îl dispera că nu o cunoștea, că nu îi știa numele, dar i se părea atât de familiară, parcă o cunoștea de o eternitatea. Trăiește într-o închisoare făurită de sufletul său, care se dezgheață precum un iceberg. A renunțat să se gândească la asta, îl clopeșea că există o fată care l-a pus la pământ cu mâinile strâns legate.

Ea nu l-a văzut, dar ceva a împins-o de la spate să iasă din Rai. „Dacă Dumnezeu nu află, nu se supără!" A gândit fata. A făcut câtiva pași și ușa aurită s-a trântit în urma ei. A dat de o perche de ochii căprui ca visele tulburate, dar în același timp verzi ca menta și un zâmbet prietenos. El și-a trecut mâna prin părul de culoarea tăciunelui, iar ea s-a înroșit. Ea s-a intimidat, iar el s-a îndrăgostit.

-Bună! A spus el plin de speranță.

-Bună! I-a repetat ea cuvântul, fiindcă nu știa ce să îi zică.

-Numele meu este Dylan.

Ea a rămas încremenită. Nu a mai văzut niciodată un înger cu aripi murdare. Se uita la el. Parcă îl mai văzuse unde, cândva, dar amintirile îi părăsiseră memoria, în locul lor rămase doar mult spațiu prăfuit. S-au împrietenit. Mulți spun că un înger și un demon nu pot fi prieteni, acum v-am dovenit contrariul. Ea nu i-a răspuns, îi era rușine. A vrut să plece, dar el a prins-o de braț. Atunci, timpul s-a oprit. Au rămas doar ei. Când i-a simțit pielea rece pe mâna sa fină, s-a speriat, dar ceva înăuntrul ei era în dezacord cu ea. Voia să îi sară în brațe, să îl sărute, să îi privească ochii, acei ochi, care au vrăjit-o. Dar nu a făcut asta, nu a făcut nimic. El s-a apropiat de ea, voia s-o cunoască, voia să știe că are o șansă, o voia pe ea. A privit-o intens și lung. A dat s-o sărute, ea era atât de aproape de buzele lui că îi putea simți respirația caldă. Ea l-a respins și a plecat.

L-a lăsat cu ochii în soare. Au fost câteva secunde în care, pentru prima dată, era fericit. Putea să urle cât îl țineau plămânii că o iubește, ea nu îl auzea, ea era surdă. Ea nu îl iubea, nu îl cunoștea, el o speria, înfățișarea lui pe ea o înnebunea. A lăsat timpul să treacă. Dar au trecut doar câteva secunde. El și-a tăiat aripile, o vocea din mintea lui îi șoptea: „Dramatizezi!". Era conștient că vocea avea dreptate, dar nu a băgat de seamă ce i-a spus conștiința. Sentimentele lui se fărâmau, inima i s-a tranformat în piatră. Era copleșit de situație. Voia să distrugă orice vedea, a dat foc Raiului. Dumnezeu l-a salvat, a salvat toți îngerii, mai puțin pe ea. Ea a ars. El voia doar să se răzbune, voia să facă rău, să ispitească oamenii, să bage intrigă și gelozie între oamenii îndrăgostiți. Asta a și făcut, apoi l-a străpuns pe Lucifer cu o sabie întunecată. Oamenii ce îi cădeau în plasă, urmau să se întoarcă la el. Așa s-a născut Diavolul.

Dumnezeu l-a bestemat și pe acesta, ca atunci când vine un om la el, să îl ardă, să nu poată uita niciodată cum și-a ars marea dragoste. Uneori, în toiul unui incediu, poți vedea un băiat brunet cum plânge și se auto-mutilează. Unii oameni susțin că sunt doar halucinații din cauza monoxidului de carbon, dar alții sunt siguri de ceea ce văd.