Sentimente

Schizophrenic

M-am trezit pe la miezul nopții țipând. Jumătate din așternuturile mele erau aruncate pe jos. Îmi simțeam urechile cum îmi ard. Era sânge în pat.

Camera era cuprinsă de o energie sumbră. Am privit pe la coada ochiului o lumină albă, diformă. Când m-am uitat mai atentă, s-a spulberat.

Am visat că eram vânătă. Mă durea tot corpul. Îmi curgea sânge din nas și din gură. Cineva îmi rupse oasele ca pe niște paie, a trebui să îmi pun mâinile la urechi pentru a nu mai auzi cum corpul meu este fărâmat în bucăți.

Dacă cineva mă pândește? Dacă vrea să îmi facă rău? Sunt sigură că este cineva care mi-a pus gând rău. Cu toții vor să mă rănească. Le place când mă doare! Adoră să mă audă plângând și suspinând.

Tata mă urăște, altfel nu m-ar fi abandonat. Mama mă urăște, nu vrea să stea cu mine, nu vrea să mă vadă. Colegii mă urăsc, vor să mă sfâșie în bucățele. Sunt sigură! Profesorii mă urăsc, fiindcă sunt ciudată. Sunt, recunosc. Până și eu mă urăsc. M-aș tăia în bucățele, m-aș arde și m-aș da la lupi.

De doi ani merg regulat la psihiatru. Mă trezesc în somn și urlu, aud șoapte în capul meu, mușchii îmi zvâcnesc involuntar, nu mai pot dormii, nu mă mai pot odihni și asta este doar vina lor, matahalele alea fără sentimente.

-Irina, pregătește-te! Mergem la doctor.

-Da, mamă... Am răspuns. Dar până la urmă, ce rost mai are? Sunt irecuperabilă.

M-am urcat în mașina mamei mele, pe bancheta din spate. Îmi este dor de fratele meu, Romeo. El a plecat în Portland, pentru a face facultatea acolo. Este un băiat extraordinar, grijuliu, isteț responsabil, am nevoie de el! Era cel mai bun prieten al meu! Era singurul care mă asculta! Știu că sunt egoistă, știu că a plecat pentru a-și construi un viitor, dar îmi vreau fratele înapoi! Am nevoie de el!

De ce nu pot fi la fel ca el? El mereu a luptat pentru ce a vrut, a fost puternic, și-a realizat visele. În schimb, eu sunt slabă, sunt vulnerabilă, sunt un eșec, sunt proastă, sunt urâtă, sunt antisocială, sunt dezamăgită de mine! Nu pot face nimic bine!

Știu că mama l-a favorizat mereu pe el, are și motive. El este deștept, social, este modelul meu în viața!

-Mama, eu nu cred că cineva mă va putea salva pe mine. Îi spun mamei, după ce ea își pune centura de siguranță.

Nu a răspuns. Ea mereu a fost distantă cu mine, de parcă nu mă voia în viața ei. Eu eram în plus. Romeo era băiețelul ei perfect, care lua mereu note de zece, mergea la toate concursurile posibile și imposibile, făcea acte de caritate, iar eu? Eu eram eu... Eram mezina familiei. Știam că mama voia să fie acum împreună cu Romeo, nu cu mine, dar el nu era așa. Mă iubea. Știam. Mereu avea grijă de mine, eram surioara lui mai mică și drăguță.

-Și-a luat pastilele antidepresive? Întreabă psihiatrul.

-Da. A răspuns mama.

-Și cum mai este cu acele urlete în toiul nopții?

-La fel. Mă trezesc zbierând și urlând în fiecare noapte. Răspund.

După ce s-a încheiat ședința. Mama a mai stat puțin să vorbească cu domnul doctor.
Am ieșit din cabinet și am așteptat-o în fața mașinii.

Am văzut un băiat care se apropia de mie. Avea un zâmbet inocent. Mi-a cerut numărul de telefon și am devenit agresivă. Îmi era foarte frică. Îmi reveniseră imaginile îngrozitoare cu acei băieți care m-au agresat în baia fetelor, acum doi ani.

Mama a venit speriată, pentru a vedea ce se întâmplă. Eram speriată. A încercat să mă liniștească.

Îmi bătea inima și lacrimile parcă îmi ardeau pielea. Nu am putut uita, niciodată nu voi putea uita acel incident...