Sentimente

Nimic nu este ceea ce pare!

Eu! Da, eu... Ce sunt eu? Cine sunt eu? Ce însemn eu? De ce el nu mă mai vede? De ce m-a folosit? De ce și-a bătut joc de mine, de mintea mea, de sentimentele mele, apoi s-a dus la ea? De ce nu este recunoscător? De ce nu vede tot ce am făcut eu? Mi-am abandonat cariera, familia, mama, m-am abandonat pe mine! Și pentru ce? Pentru el...

Eu sunt... De fapt, nu contează cine sunt eu! Pot fi oricine, pot fi profesorul tău, casierul, mama ta, vecina care plimbă câine, fratele mai mare care te enervează, cântărețul faimos pe care toate adolscentele îl idolatrizează! Oricine, chiar oricine, doar imaginează-ți că am un corp uman. Un nas, doi ochi, două mâini, două picioare și îmi poți da ce culoare de ochi vrei, mă poți face slabă, grasă, înaltă sau scundă, mă poți modela, cum a făcut și el.

Povestea mea începe când el s-a născut. Eu am fost acolo, l-am vegheat de duhurile necurate, am alungat bolile, am avut grijă să fie un băiat sănătos. Apoi, când a mers la grădiniță și toți copiii îl credeau ciudat, eu am fost acolo lângă el, ne-am împrietenit și ne-am jucat împreună. Când a împlinit șase ani și mama lui a murit, eu am fost lângă el, nu ea! L-am susținut, l-am încurajat, atunci am început să-l iubesc, când mama lui a plecat pe lumea cealaltă și a rămas singur. Era doar un băiețel speriat, cu lacrimi în ochi, iar acum este un bărbat în toată firea. „Of! Alex al meu, cât de mult te-ai maturizat!" Continuând, eu i-am șters lacrimile otrăvite de pe fața lui catifelată, eu am stat lângă el când a fost în spital și eu m-am rugat la Dumnezeu să se vindece, eu nu ea! Când a ajuns la școală, în clasa I, totul a fost frumos. Am stat împreună în bancă, am râs, împărțeam mâncarea, ne ajutam să facem bastonașe și să citim împreună. A fost frumos!

În clasa a V-a, lucrurile s-au cam schimbat, el nu îmi mai acorda doar mie atenție, stătea majoritatea timpului cu colegii lui, se jucau, râdeau, jucau fotbal, iar pe mine m-a dat la o parte. În fiecare zi, mergeam singură acasă, dar nu eram lipsită de speranță, deoarece încă stătea cu mine în bancă. Prin clasa a VI-a, s-a mutat cu Eric în bancă. Eram roșie de nervi. De ce? De ce nu mă mai iubea? Cu ce am greșit? Am crezut că l-am supărat cu ceva, am crezut că era vina mea. Așa că am decis să îmi cer scuze. Am încercat să vorbesc cu el, dar nu m-a ascultat, nici nu mi-a răspuns, de parcă eram invizibilă. În fiecare zi, tot ce făcea el erau temele și ieșitul la fotbal cu băieții. M-a aruncat la gunoi, de parcă aș fi fost o jucărie stricată. Am decis că trebuie să elimin competiția, să rămân singura pe care Alex o vede. Așa că, într-o noapte înstelată, era puțin trecut de ora unu, am mers la ei acasă și ori i-am înjunghiat, ori i-am sugrumat, ori i-am asfixiat cu perna. Dar nu a funcționat, ei erau încă pe terenul de fotbal sau la școală, ca în orice altă zi. Parcă aveau ceva puteri supranaturale, parcă erau nemuritori, ca și când au făcut vreun pact cu Necuratul. Nu înțelegeam cum este posibil așa ceva. Am lăsat-o baltă.

Când a început clasa a VIII-a, a fost stresat și a venit la mine. L-am ajutat să învețe pentru examen, cu condiția să nu mă mai părăsească. A jurat că nu o va mai face. L-am ajutat și a luat examenul cu nota zece. A intrat la cel mai bun liceu și am făcut pe dracu-n patru să merg cu el.

La început totul a fost frumos. Am vrut să nu se mai repete întâmplarea din gimnaziu, așa că am încercat să mă împrietenesc cu amicii lui Alex, dar nu a funcționat, parcă eram invizibilă, parcă ei nu mă vedeau și nu înțelegeam de ce. În liceu, a fost cel mai frumos băiat, cel puțin pentru mine. Muream după ochii lui albaștri asortați cu o nuanță de verde-cenușiu ce se împleteau armonios cu părul său negru ca întunericul. Am stat împreună în bancă, până a apărut ea... Ririana Chris. O scorpie blondă, care mi l-a furat pe Alex! Aia a fost ultima dată când l-am văzut.

El m-a închis, m-a ținut departe, m-a alungat. Când a început să bea și să fumeze, am fost acolo să îl opresc și să îi spun că nu este bine, că își bagă singur șarpele în organism, că se distruge singur. El s-a uitat la mine, m-a fulgerat din priviri, mi-a aruncat niște cuvinte infecte, care mi-au străpuns inima ca un cuțit. M-a gonit. Nu am vrut să îl supăr, așa că m-am lăsat umilită. Am plecat. Îl iubeam prea mult ca să îl rănesc, oricum „deșteptul cedează primul"! Mi-am urmat visul pe care îl abandonasem când l-am cunoscut pe Alex. Am devenit acriță. Am mers la Hollywood, era și visul lui, urma să mergem împreună, dar nu...

Ieri l-am văzut pe stradă, era de braț cu Ririana. L-am salutat, dar nu mi-a răspuns. Soarele îmi ardea pilea, voiam aer, simțeam că mor, că mă înec cu propriul sânge, simțeam că nu mai am de ce trăi. Totul s-a făcut alb, el s-a dizolvat încet, iar pământul de sub picioarele mele, la fel. Atunci m-am trezit în patul meu de regină, aveam o locuință luxoasă, a fost doar un vis. Mi-am văzut de treburile cotidiane, când am auzit șase bătăi în ușă, cele șase bătăi erau un cod când eram mici și ne jucam de-a spionii. Mi-am dat seama că era el. Eu încă îl iubeam, după tot ce mi-a făcut eram o parte din el, simțeam asta. I-am deschis entuziasmată și mi-a căzut în brațe. Mi-a spus că ea l-a înșelat, că i-a luat cardul de credit și a fugit cu altul, eu i-am spus că încă îl iubesc.

-De ce? De ce mă iubești? Nu vezi că tu nu mai însemni nimic pentru mine? Îmi ești doar alinarea când sunt singur, mereu am fost singur; de când a murit mama! Nu mi-ai înțeles niciodată durerea, Roxy!

Nu mi-a mai spus de mult Roxy... Așa o chema și pe mama lui. Dar nu vedeam legătura. De ce îmi spunea toate astea? Ce sunt eu, preșul care atunci când se murdărește luăm altul?

-Știu ce gânești, Roxy. Dar nu! Trebuie să dispari!

- Dar am dispărut! Am dispărut de mult! Uite, mi-am îndeplinit visul! Am fani, faimă, bani, tot ce îmi doresc! Dar nu este suficient! Eu te voiam pe tine!

-Relația noastră este ca un drog de care nu mă mai satur, dar știu că îmi face rău! Trebuie să dispari, de tot!

-Este ceva ce îmi tot ascunzi, Alex! Spune-mi! Vreau să te ajut, fiindcă te iubesc! Poftim, am zis-o!

-Tu nu exiști, Roxy! Ești o bucățică ruptă din mintea mea! Eu te-am creat, fiindcă aveam nevoie de cineva care să mă iubească, aveam nevoie de cineva, fiindcă eram singur! Tu ești doar un personaj al imaginației mele bolnave, programat să mă iubească!

-Cum adică nu exist?

M-au năpădit lacrimile la fel cum l-au năpădit pe urs puricii, cum a putut să îmi facă asta? Visul meu era să fim pe veci împreună, dar visul meu s-a preschimbat în cenușă. Eram... eu? Nu-i așa? Sunt eu? De ce mă prostește? De ce mă minte? De ce se joacă așa cu mine? Este amuzant?

-Alex, te rog să pleci din casa mea!

-Nu pot, de fapt, asta este casa mea, visul meu, realizarea mea! Roxy, bucură-te pentru mine! Mi-am îndeplinit visul!

-Visul meu!

-Alex, de ce vorbești singur? Întreabă Ririana, care tocmai a venit să vorbească cu Alex, care este al meu! Doar al meu!

Am recunoscut acea voce, era afurisita de Ririana. Toate astea sunt din vina ei! Ea l-a învățat pe Alex să facă asta! Ea era geloasă pe mine! Am luat un cuțit și l-am înjunghiat pe Alex în piept. Să se învețe minte să mai facă așa ceva!

-Alex, nu! Ce te-a apucat? Nu face asta! Eu te-am iubit! Nu mă părăsi! Strigă Ririana și sună repede la 112.

O dată ce inima lui Alex s-a oprit, a mea , la fel. Am murit împreună cu el, dar am murit fericită, deși eram prea tineri să murim, măcar acum vom fi doar noi doi, fără nimeni altcineva care să ne deranjeze! Pot spune că sunt fericită! Am aflat cine sunt eu, eram visul lui, speranța lui, alinarea lui, eram sufletul lui pereche, eram visul lui, iar pe vise nu se pune praful!