Sub aripa demonului

𝓅𝓇𝑒𝒻𝒶ță

______
𝓅𝓇𝑒𝒻𝒶ță:

O poveste despre recăpătarea sinelui,

când

cei din jurul tău ți l-au furat.

scrisă de viatrixafina

Prefață

Încă îmi aduc aminte cum l-am cunoscut pe cel care și-a lăsat amprenta asupra inimiii mele. O simplă privire îmi înmuiase sufletul de la o vârstă fragedă.

cu mulți ani în urmă

Era ultima mea zi petrecută în munți alături de o familie străină și părinții mei. Sună înspăimântător, dar nu e. Mama a invitat o familie tare ,,drăguță" în cabana în care obișnuiam să ne petrecem timpul împreună mai mereu când nu aveam școală. Doar noi trei. Părinții mei încă susțin faptul că oamenii aceștia le sunt prieteni, dar având în vedere băiatul pe care l-au adus ca să mă joc cu el totul îmi sugerează contrariul.

— Of, Sel, la ce te mai gândești acum? Ajută-mă să pun masa, te rog.

Mama a arătat cu lingura spre mine cât timp eu îmi puneam șorțul în grabă. I-am luat lingura din mână și am început să amestec în mâncare.

— Dar mamaaa, gândește-te, este ultima mea zi aici, de ce nu mă poate duce tati sau măcar să mai rămân cu voi? Dacă oamenii care mă vor duce acasă sunt spioni și au o misiune secretă de a mă răpi?

S-a întors spre mine și a scos un surâs, continuând să aranjeze farfuriile.

— Atunci să sperăm că o să îi înveți minte să nu se pună cu tine. Sel, îi cunoști, când erai și mai mică veneau mereu cu Halle să vă jucați.

Nu credeam niciun cuvânt. Mi-aș fi adus aminte de el, dacă, într-adevăr, l-aș fi cunoscut deja. Sprâncenele mi s-au ridicat auzindu-i spusele. De ce nu renunță? Orice argument nu m-ar fi putut face să mă răzgândesc în privința băiatului diavolesc.

— Ar fi minunat, aș salva lumea și nimeni nu ar ști, aș fi un total mister.

Am făcut o piruetă cu lingura deasupra capului meu.

— Ai grijă! Arde. Ce ar fi să mergi să îți strângi ghiozdănelul?

Am dat din umeri și m-am întors teatral pentru a stinge aragazul. Mi-a luat mult să o conving pe mami să îmi arate cum se folosește, dar, în final, am reușit să o fac să îmi arate. M-am rotit ușor pe călcâie și am ieșit din bucătărie.

Prietenii părinților mei s-au oferit să mă ducă acasă. Curând se vor muta în casa abandonată de pe strada mea, acasta mă face și mai tare să cred că sunt spioni sau, mai rău. Dacă sunt pirați? Ce fel de oameni anunță din scurt lucrurile astea? Acum în loc să văd o casă părăsită și înfricoșătoare, dar misterioasă, care să mă facă să îmi creez povești în minte, voi vedea o casă renovată, nou-nouță.nou-nouta1a

Toată ziua am fost îmbufnată și aveam de gând să rămân așa. Băiatul care timp de două zile a stat în aceeași cabană cu mine (da, de atât timp era Halle împreună cu părinții săi aici, pe capul meu – culmea este că ei veniseră să sărbătorească) avea să fie la mai puțin de câtiva metri de mine tot timpul acum și nu îmi convenea. Nu am vorbit deloc cu Halle. Stătea doar în camera și se juca, nici nu ne-am prezentat. Cine vine în casa unui om și nu se prezintă? Astea nu sunt bunele mainere despre care vorbea mama.

La scurt timp după ce mama a pus masa, familia Hart și-a făcut apariția. Părinții s-au salutat între ei, iar eu eram singură, ca de obicei. Halle se dusese să se uite la televizor. Am mâncat cu toții repede și era timpul să plecăm. În continuare, eu tot voiam să plec cu ai mei. Măcar o să am avantajul de a sta cu buni. Buni face cele mai delicioase fursecuri cu ciocolată și cea mai bună plăcintă cu mere. Doar gândul la fursecurile alea m-a făcut să fug repede sus ca să iau ghiozdănelul și cățelușul de pluș. Aproape am căzut pe scări, dar aveam prea multă experiență ca să o pățesc și de data asta.

Am urcat în mașină și cu o urmă de speranță am deschis geamul și l-am întrebat pe tata dacă nu vor să vină și ei. Mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să închid geamul la loc. M-am conformat. Nu însemna nu.

L-am analizat pe băiatul de lângă mine; era calm. Cârlionții săi dezordonați erau suficient de lungi cât să îi acopere fruntea.

— Nu ești cam mare pentru așa ceva?

Un glas plin de dispreț a umplut bancheta din spate. Degetul său era ațintit spre animăluțul din plus.

— Pardon? m-am încruntat. Indignarea se putea citi în vocea mea.

— Acum nici nu auzi?

— Te-a întrebat cineva ceva?

Mi-am pus cățelușul în ghiozdan și mâinile în sân. I-am scos limba. O liniște scurtă, dar profundă s-a lăsat până când a început să râdă atât de tare încât s-a înecat.

— Scumpule, Halle, ești bine?

Glasul îngrijorat al mamei lui, Annelise, se auzi din față.

— D--da-a.

Încă râdea.

— De ce râzi?

L-am întrebat serios, dar pe un ton calm. Nu mi-a răspuns, râsul său persistând, într-un final am reunțat, începusem să râd și eu.

cu 5 ani în urmă

Un răs înfundat s-a auzit pe fundal când a terminat jurnalul în care scrisesem la 7 ani întâmplarea de a mă întâlni cu el, care mi-a determinat cursul vieții. Era râsul lui Halle, urmat de vocea lui:

— Baiat diavolesc? Hm, prefer demon.

Mi-am dat ochii peste cap și am strâmbat din nas. Așa, flatează-te singur, demonule. Am închis jurnalul și m-am uitat la el, zâmbindu-i.

— Ai spus că nu râzi, dobitocule. Eram clasa întâi.

L-am apucat de tricou și l-am tras mai aproape de mine, în semn de amenințare.

— Zi mersi că am scris povestea asta acum și nu atunci. Cine știe ce îmi trecea prin cap.

Râsul lui Halle a continuat, nuanțând cerul gri de deasupra noastră. I-am dat drumul la tricou pentru a ne întinde pe acoperiș. Ne-am uitat la cer pentru un timp.