Nadia

241 46 20
                                    

— Să nu crezi că ai dreptul să mă atingi.

Halle a încercat să îmi pună mâna pe coapsă pentru susținere. Și aveam nevoie, mai mult de cea morală, decât de cea fizică, dar nu eram suficient de nebună încât să recunosc.

Stăteam pe un scaun înalt, luat din cazino, deoarece nici nu mă gândeam să îl las pe Halle să îmi facă treaba în timp ce eu stau și mă uit. Ar fi o pierdere de timp, iar Axel m-ar forța să mă întorc dacă aș pleca. Așa că măcar împușc doi iepuri dintr-o încercare. Dacă mi-ar spune cineva și unde sunt.

— Dar eu am voie să fac orice îmi doresc.

Mi-a șoptit suav. Mi-am dat ochii peste cap. Spune lucruri de genul ăsta doar când are chef și dacă nu are trebuie să mă conformez pentru că el, spre deosebire de mine, nu cedează lucrurilor de genul ăsta. Universul ăsta ironic.

— Să înțeleg că ce îți dorești să faci este să te cerți cu mine, ca după să îți pară rău și să te prefaci că nimic nu s-a întâmplat? Nu, mulțumesc.

La spusele mele o încruntătură i s-a afișat pe față. Din partea mea putea fi cât de confuz voia. Asta nu însemna că îi voi oferi tot ce are nevoie ca să se vindece de niște răni pe care nu vrea să mi le arate.

Culmea este că mă obligă să i le arăt pe ale mele.

— Nu am spus niciodată că îmi pare rău.

— Nici nu era nevoie.

În momentul în care m-am dat jos de pe scaun parcă un fulger îmi străbătuse creierul. Tot stresul și frustrările care s-au acumulat de-a lungul verii, cât și de-a lungul a Selor câteva zile de când începuse academiel se revărsau asupra mea. M-am sprijinit de trupul lui Halle.

Lacrimile îmi reveniseră în ochi și nu îmi puteam da seama dacă plângeam din cauza nervilor sau pentru că nu mai înțelegeam ce se întâmplă.

— Hei, de ce plângi?

Halle mi-a dat mâna sa, eu, încercând să mă dau cu grijă jos de pe scaun.

— Pentru că nu vrei să citești biletul.

— Am făcut-o.

Dacă aș fi avut energia necesară i-aș fi făcut o scenă, dar am renunțat. L-am luat în brațe, toată greutatea mea rezemându-se în a sa. Mi-am băgat mâna în buzunarele de la spatele blugilor săi, el strângându-mă la piept în continuare. Speram ca lacrimile să mi se imprime în tricoul său pentru ca el să nu le vadă pe obrajii mei.

— Ametyst, vino după mine.

O voce groasă, ce îmi zgâria timpanul s-a auzit pe fundalul momentului ăstiua frumos – era Dimitri . Prezentatorul enervant de adineauri ne-a întrerupt, iar fața lui plictisită îmi dădea de înțeles lipsa de interes pentru ceea ce eu si Halle făceam.

— Du-te, o să termin eu aici.

I-am mai dat o îmbrățișare și am fugit în urma bărbatului care trebuia să mă conducă în sala de unde aveam să fiu văzută de câteva sute de oameni, pe panoul de deasupra stadionului.

Bărbatul mergea prea repede și dacă nu aș fi alergat, mi-ar fi închis ușa în nas, Sel mai probabil. Și ar fi fost mai bine, decât să stau în tăcere, lângă el, simțindu-i privirea care sigur îmi analiza trăsăturile feței.

Nu puteam înțelege ce avea cu mine. Nici măcar nu îl cunoșteam. Este venit de la începutul verii și se comportă de parcă ar deține locul. Nu mai aveam mult și răbufneam, dar ușile s-au deschis, un hol cu pereții albastru închis afișându-se în fața noastră.

Sub aripa demonuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum