Blue

Capitolul 7

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

— Ai construit o căsuță frumoasă aici, mi-a spus Graystone, încă privind admirativ în jur, atunci când m-am apropiat de el și i-am întins paharul.

    — A fost a părinților mei.

    — Unde sunt ei acum? a renunțat la inspecție și s-a uitat la mine.

    — Morți.

    — Îmi pare rău, a zis el pe un ton solemn.

    — Mulțumesc. Au trecut deja cinci ani de atunci, am simțit nevoia să adaug.

    — Cinci ani? a repetat încet, dând ușor din cap, ca și cum ar fi vrut să asimileze informația, apoi a sorbit prelung din pahar.

    Abia apoi mi-am dat seama, amintindu-mi de ceea ce-mi relatase Kim. Copilul său murise tot cam în acea perioadă.

    — Îmi pare rău, am zis la rândul meu.

    — Pentru? ochii lui s-au mărit puțin.

    — Fiul tău...

    Un mușchi al feței i-a zvâcnit, iar el s-a răsucit automat cu spatele la mine.

    — Nu trebuia să cercetezi lucrurile astea. Nu-s așa interesant precum ai putea să crezi din ceea ce ai văzut deja sau precum ar părea.

    — Nu pari deloc, i-am dat, acru, peste nas.

    L-am auzit râzând încet. Avea cele mai ciudate reacții, în cele mai ciudate momente. M-aș fi așteptat ca melancolia față de evenimentele din trecut să-l țină mai mult. Poate chiar rămăsese cu sechele din perioada aceea. Și la urma urmei cine l-ar fi putut condamna? De parcă eu însămi nu mă simțeam tot așa.

    — Cum au murit... părinții tăi? s-a interesat, revenind puțin câte puțin cu fața spre mine.

    — Dacă îți povestesc, îmi povestești la rândul tău?

    — Un schimb cinstit, a remarcat el apreciativ.

    Am zâmbit fiindcă fără să găsesc vreo explicație la asta, comentariul lui m-a liniștit cumva.

    — Dar asta nu înseamnă și că sunt de acord cu el, a completat, iar surâsul mi s-a stins pe buze.

    M-am bucurat precoce.

    — Deci? Ce mi-ai gătit? și-a frecat el palmele, venind către mine.

    De ce mă panica așa întotdeauna apropierea de el?

    — Supă cremă de mazăre, creveți...

    — Bleah, s-a strâmbat mai rău decât un copil.

    Am râs tare și cu poftă. Reacțiile lui erau atât de imprevizibile, că mă aduceau și pe mine fix în aceleași stări. Unele prea neașteptate pentru caracterul meu.

    — Am glumit.

    — Bine, a răsuflat el ușurat. Urăsc fructele de mare. Și de lăturile alea, numite supă, nici nu mai vorbesc...

    — Am făcut pui la cuptor, cu cartofi gratinați și salată.   

    — Perfect. Mor de foame.

    — Haide cu mine.

    A sorbit și lichidul care mai rămăsese în pahar și mi-a făcut semn cu capul să-l conduc.