~O singură alegere îţi poate schimba viaţa, dar te poate şi distruge.~
A ales Iadul. A ales binele prietenilor săi în locul binelui său. Acum e singură într-o lume rece şi plină de ură. Totul e în întuneric, exact ca inima ei.
Şi-a rev...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
~Ast povesteşte~
Inspir adânc şi mă aşez pe o rocă vişinie, lăsându-mi ochii pierduţi în oraş. Pufnesc şi îmi trec mâna prin păr, încercând cumva să suprim bătăile neregulate ale inimii. E ironic, nu? E ironic cum mă uit la tine sperând să te uiţi înapoi, dar când ochii noştri se întâlnesc îmi întorc privirea. De ce? Pentru că nu vreau să vezi câtă nevoie de tine am. Îmi închid ochii şi îmi las corpul să se relaxeze. Ştiu ce s-ar întâmpla dacă mi-aş lăsa sentimentele afară... Şi, crede-mă, nu poţi renunţa la o lume întreagă doar pentru un strop de fericire. Zâmbesc strâmb, întunericul deja făcându-şi apariţia peste Ladrak, iar luminiţe rosii colorând teritoriul. Aud cum o persoană coboară lent treptele pe care le-am coborât şi eu, apoi se opreşte preţ de câteva clipe. Sunetul de paşi se reaude, semn că persoana se apropie. Înghit în sec şi rămân atent pe jocul de lumini roşii. Simt cum sta în stânga mea, însă rămânem în a privi oraşul câteva clipe lungi. Într-un final gura mă ia pe dinainte, făcându-mă să vreau să mă lovesc singur.
Ast: În Iad nu există cer şi câteodată nici viaţă. Însă, Ladrak pare să fie mult mai viu cu acele lumini roşii.
Shit. S-a dus planul de a o ignora.
Liana: De când n-ai mai privit asta?
Ast: De foarte mult timp... şi nu pot spune că mi-a fost atât de dor de asta precum mi-e dor de altceva.
Liana: De ce ţi-e dor?
Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă, evitând să răspund la o întrebare pe care am provocat-o. Mi-e dor de tine, dar asta n-am s-o spun. Un fior rece îmi loveşte spatele, făcându-mă surprins. În Iad nu ar trebui să fie frig. Mă ridic lent de pe piatră şi privesc în jurul meu. În scurt timp, tusea pune stăpânire pe mine, devenind mai puternică. Simt cum Liana îşi pune privirea pe mine o dată cu scurgerea sângelui printre colţurile gurii. Înjur în gând şi şterg rapid sângele cu dosul mâinii drepte. Nu mai pot sta aici... Oftez şi îmi muşc obrazul, punându-mi apoi privirea în cea a fetei. Nuanţa rubinie apărută din senin nu o sperie ca în alte daţi, iar ochii săi, acum mai deschişi decât îi ştiu, mă privesc fix de parcă le-a fost dor să facă asta. Nu pot minţii... Şi mie mi-a fost dor. Las nuanţa de negru să reapară, alungând roşul aprins. Ochii noştrii rămân fixaţi unii în alţii, iar eu nu îndrăznesc să-mi mut privirea. Liana zâmbeşte scurt şi cedează, lăsându-şi privirea în jos cu o faţă ce trădează tristeţea.
