~O singură alegere îţi poate schimba viaţa, dar te poate şi distruge.~
A ales Iadul. A ales binele prietenilor săi în locul binelui său. Acum e singură într-o lume rece şi plină de ură. Totul e în întuneric, exact ca inima ei.
Şi-a rev...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Simt cum tot corpul mă doare, fiecare muşchi şi, probabil, fiecare celulă. Îmi strâng uşor pleoapele şi încerc să-mi deschid ochii, însă nu reuşesc. Un fior rece îmi gâdilă corpul şi îmi desprind lent genele grele. Clipesc consecutiv până când ochii mi se obişnuiesc cu lumina puternică. Icnesc scurt şi mă ridic cu greu în şezut, apoi analizez camera şi observ rapid că mă aflu în dormitorul meu din palat. Tresar când îmi amintesc locul unde am fost ultima dată, imaginile zburându-mi prin minte şi oprindu-se pe faţa inexpresivă a lui Ast. Mă ridic rapid din pat, iar totul în jur se face negru şi sfârşesc prin a cădea pe podeaua din lemn. Înjur printre dinţi şi mă ridic lent de pe podea, apoi alerg spre uşă şi o deschid rapid. Privirea mea aproape umedă dă peste cea surprinsă a unui paznic, însă îl ignor şi încep să alerg pe coridor în ciuda strigătelor bărbatului. Simt cum lacrimile îmi alunecă pe faţă, însă nu mă opresc din alergat până când nu ajung în faţa uşii ce mă desparte de biroul doctorului. Deschid larg uşa, iar prima persoană ce mă întâmpină este Danker. Suspin lung şi îi prind cămaşa neagră în mâini, strângând puternic materialul în timp ce mâinile îmi tremură la fel de mult precum vocea.
Eu: U-Unde este?
Danker îmi prinde cu grijă mâinile şi le depărtează lent de pe cămaşa sa, apoi oftează lung. Îmi închid strâns pleoapele, lacrimile curgând fără încetare.
Danker: Orias este aici, însă... Astaroth este pe Pământ.
Tresar şi îmi deschid ochii, privindu-i fix faţa ce îmi spunea că este obosit. Înghit în sec şi trec pe lângă el, mergând cu grijă spre patul în care stă Orias. Simt cum corpul începe să-mi tremure, însă mă calmez şi mă aşez uşor pe o părticică mică de saltea. Expresia feţei sale este neutră, părând că stă într-un somn foarte adânc. Strâng din dinţi şi îmi ridic mâna dreaptă, atingându-i faţa uşor călduţă. Oftez uşurată când constat că este în viaţă, apoi îmi depărtez mâna când Danker se apropie de noi.
Eu: Ai stat să-l veghezi deşi oboseala ţi se citeşte pe faţă.
Danker: Puterea noastră se măsoară în funcţie de alegerile oamenilor. În ciuda a orice, toţi oamenii au dorinţe...
Eu: Ceea ce-l face Porunca cea mai puternică.
Danker: De aceea nu-mi fac griji. El este într-o stare bună faţă de-- Oh... Nu trebuia să spun asa.
Simt cum inima îmi omite o bătaie, iar respiraţia parcă îmi dispare. Îmi duc lent mâna spre piept şi abia atunci revin la normal. Mă ridic rapid de pat şi îi brind braţele puternice, strângându-le.
Eu: Te rog, du-mă pe Pământ!
Bărbatul îmi departează mâinile din nou şi se dă un pas în spate, evitând să mă privească. Înghit în sec şi îmi adun mâinile la piept, simţind cum tot corpul mă înţeapă.
