Legea lui Murphy

1.

                    Aş putea să încep povestea asta cu momentul în care am început să exist. Cum m-am născut în vara caniculară al lui '79 în Atlanta și ce tâmpenii am făcut de atunci până acum. Dar v-aş plictisi. V-aş plictisi de ați începe să numărați de câte ori mestecați pe minut și nu vreau asta. Așa că o să încep să vă povestesc o perioadă mai interesantă a vieții mele. Una care abia dacă a durat o săptămână și care a început pe la sfârșitul lui decembrie 1995, când aveam vreo 16 ani.

                 Se făcea că eram la școala cu internat din Philadelphia, în ultima săptămână de cursuri dinaintea vacanței de Crăciun. Țin minte că era sâmbătă, pe la ora zece noaptea, iar eu eram în cămin, așteptând ca Raleigh să își care catrafusele nenorocite din camera mea. În timp ce el era ocupat să adune hârtii și pixuri și bucăți de bandă adezivă de prin toate colțurile de șoareci, eu stăteam pe un scaun în fața ferestrei, cu genunchii la piept și mă uitam la zăpada proaspătă care cădea domol peste străzi.

                Mă gândeam că mai aveam o singură săptămână aiurită de cursuri și după aveam să mă întorc în Atlanta. Sinceră să fiu, abia așteptam. Îmi era dor de ai mei, deși nu eram eu de fel prea afectuoasă, dar nu le mai văzusem fețele lor și fratelui meu mai mic, Ackey, de câteva luni bune. De fapt, nici nu știam ce dracu căutam eu în Pennsylvania. Începeam să regret că făcusem ambâț acum doi ani să fac liceul aici, când puteam să rămân bine-mersi acasă în Georgia și să mă doară în cot de responsabilitățile trăitului în alt oraș. 

                 În timp ce eu îmi imaginam camera mea albastră de acasă, cu patul moale și cu draperiile cafeniu deschis, Raleigh reușise să dărâme o cutie cu creioane și împrăștiase toate foile pe podea. Era tare stângaci, de felul lui.

             — Să le ia naiba de hârțoage!

                 M-a bufnit râsul, văzându-l nervos, cu brațele pline de materiale și cu părul lui blond, tuns în stilul inconfundabil al lui Leonardo DiCaprio în ochi. Obișnuia să înjure mult. Mai ales când se enerva. Două din trei propoziții rostite de el erau înjurături.

                  L-am văzut cum a încercat iar să le adune, apoi a făcut cum a făcut și le-a împrăștiat iar. Câtă lipsă de organizare, m-am gândit. Şi-a băgat mâinile în păr și s-a întins pe podea, apoi a scos un strigăt de frustrare. M-am uitat la el, cum stătea întins acolo. Era lung cât covorul.

               — Ale dracului proiecte! Cine o fi nenorocitul care le-a inventat? Of, să-mi bag...

                   Și restul propoziției a rămas inteligibilă pentru că si-a pus palmele pe față exasperat. Dar știam oricum continuarea.

                — Nenorocitul care le-a inventat te-a cam scăpat de corigență, am spus dându-mi ochii peste cap. Hai, că te ajut eu.

                 M-am ridicat de pe scaun și am rămas în genunchi pe covor, lângă corpul lui lungan, strângând în mod ordonat cărțile și celelalte prostioare de adolescenți. Erau toate şifonate și îndoite. Le făcuse varză.

                 — Tare împiedicat ești, l-am atenționat mustrător, în timp ce îi trânteam pe burtă manualele puse în ordine.

                 — Au!

                  S-a schimonosit râzând, apoi le-a împins de pe el. S-au răsturnat din nou. Mă apucase damblaua.

                — Raleigh! m-am răstit nervoasă.

                — Sunt grele!

               — Ești tu prost.

               — Da, dar sunt grele.

                    A început să zâmbească ca un idiot. Era obișnuit să îl mai fac prost uneori, în joacă, când mă scotea din pepeni. Iar asta se întâmpla foarte des. Era ciudat. Uneori mi se părea că lui chiar îi place să îl jignesc.

                  Ca un fel de mulțumire dubioasă pentru că îi strâng porcăriile, a început să mă mângâie pe spate cu mâna dreaptă, tolănit încă pe covorul aspirat. M-am tras într-o parte brusc. Nu mă omoram după afecțiune.

               — Sălbatico, a mormăit și s-a ridicat apoi în capul oaselor amuzat.

                  În timp ce adunam hârtiile lui Raleigh, am început să mă gândesc din nou la plecarea acasă. Mi-aş fi dorit să mă teleportez cumva. Nu aveam niciun chef să parcurg ăia 1258 de kilometri până în Atlanta. Cu mașina făceai 12 ore! Eu mergeam cu avionul, dar tot făceam mult. Raleigh nu avea de ce să își facă griji. Era din New Jersey și pentru el drumul era floare la ureche.

                   — De ce te-ai supărat așa? m-a întreabat DiCaprio cu o blândețe atât de naturală că-mi venea aproape să mă lipsesc de el și să-l îmbrățișez. Nu te mai mângâi, dacă nu-ți place. Nu știam că te deranjează așa tare.

                Nu mă deranja așa tare pe cât pretindeam, de fapt. Dar am lăsat-o moartă.

              — Poftim.

                   I-am întins catrafusele și ne-am ridicat în picioare simultan, aproape sincronizat. A fost tare ciudat.

                 — Mersi, a oftat el. Serios, Murph. Cred că dacă nu mă ajutai cu porcăria asta, chiar rămâneam corigent, la dracu! a râs apoi scurt.

                    Probabil chiar așa era. Nu prea își bătea capul. Dar știam că nici să repete anul nu l-ar fi bucurat.

                 — Noapte bună!

                   L-am urmărit cum deschide ușa fără să îi răspund. Până când m-am trezit zicând:

                  — Hei, Raleigh!

                    S-a întors imediat. De parcă ar fi așteptat să îl opresc.

                   — Nu vrei să...

                     Rămâi? Asta aveam de gând să îl întreb. Nu mi-era somn deloc și aveam chef să vorbesc cu el. De obicei, vorbesc cu Raleigh toate tâmpeniile. E singurul de pe aici cu care pot să fiu mai deschisă. Însă am văzut-o pe colega mea de cameră, Elaine, îndreptându-se spre camera noastră și am improvizat:

                  — Nu vrei să îmi zici cum ți-a mers după ce îl predai? Proiectul, zic.

                   Era oarecum dezamăgit.

                  — Sigur.

                    L-am văzut apoi coborând pe scările din dreapta câteva trepte, apoi s-a oprit și mi-a făcut cu mâna. Chiar că-mi părea rău că n-a mai stat. Între timp, Elaine a intrat înăuntru împleticindu-se, iar eu am realizat că a fost totuși mai bine ca Raleigh a plecat. Urma o dramă adolescentină cu amețita de lângă mine.