În timp ce mergeam pe holurile căminului, am început să îmi aduc involuntar aminte de toate evenimentele negative trăite în Pennsylvania. Și cu cât mă gândeam mai mult, cu atât realizam cât de nefericită eram, de fapt. Ca să mă înveselesc, am încercat să îmi reactualizeaz în minte părțile bune. Dar nu erau mai deloc părți bune. Și oricum, parcă și întâmplările pozitive sau amuzante mă întristau acum.
Mi-a venit în minte o întâmplare cu Julie Fitzgerald, o fată cu un an mai mare decât mine, de acum câteva zile. Eram la ea în cameră şi am întrebat-o ce are de gând să facă pe viitor. Pe un viitor mai îndepartat. S-a uitat la mine ciudat, de parcă o întrebasem care e dansul de împerechere al mangustelor, apoi mi-a zis pe un ton detaşat:
— Eu știu? Ce mă întrebi? Lasă, se așează toate.
Răspunsul ei mă dezamăgise tare mult. Asta era problema cu aproape toți oamenii pe care îi întâlneam aici, în Philadelphia. Erau incredibil de ignoranți și superficiali, iar dacă încercai să pornești o discuție mai serioasă cu ei, te priveau de parcă făcusei cine știe ce infracțiune dementă.
Oricum, după întâmplarea aia, Julie n-a mai vorbit cu mine. Elaine zicea că probabil s-a simțit prost că nu reușise să țină pasul cu subiectul, însă nu o întrebasem un lucru atât de complicat. Nu voiam să-mi spună marele secret al mecanicii cuantice. Nici măcar nu voiam răspunsul ei sincer în legătură cu viitorul său. Voiam un răspuns inteligent și interesant.
Până să termin șirul gândurilor cu Julie şi răspunsurile ei seci, am ajuns în fața uşii lui Raleigh. Nu eram sigură dacă ar trebui să bat. Nici măcar nu-mi trecuse prin cap să mă uit la ceas înainte de a veni așa, pe nepusă masă la el. Mă gândeam că trebuie să fie în jur de cinci dimineața, totuși, din moment ce pierdusem toată noaptea aproape fără să-mi dau seama.
Am realizat apoi că Gerard, colegul lui de cameră, e plecat în fiecare weekend acasă în Delaware, așa că nu aș fi deranjat pe nimeni în plus. Îmi era ciudă uneori pe copiii din Delaware sau Maryland sau chiar New York. Puteau să meargă acasă în weekend-uri sau când aveau ei chef. Eu aveam 1258 de kilometri, fir-ar să fie!
Cu toate astea, îmi plăcea Gerard. Nu era foarte înalt — cam cât mine, cu vreo doi trei centimetri în plus — și avea o față inocentă și adorabilă. Era una dintre rarele personane care nu-s plictisitoare și avea pe deasupra un zâmbet pur, genul ăla de zâmbet pe care îl au copiii. Mereu îmi transmitea o stare bună, chiar dacă el părea genul de persoană tristă.
În orice caz, am bătut la ușa lui Raleigh, dar nu mi-a deschis, nici după ce am așteptat un minut sau două. Sigur dormea. Am ciocănit apoi mai puternic și insistent, până am auzit de partea cealaltă parte a ușii niște pași și un "Ce dracu..." somnoros. Am zâmbit la replica lui. Era atât de autentică pentru el. În final, a deschis.
— Murph? Ce faci aici? Cât naiba e ceasul?
Părea surprins să mă vadă. De fapt, era chiar normal să fie surprins. Părul îi era ciufulit, iar tricoul negru simplu puțin şifonat. Abia dacă își putea ține ochii deschiși. Habar nu aveam de ce mă gândeam că arată așa bine în pijmale.
— Te deranjez? am întrebat.
S-a uitat la mine îndelung și a zâmbit slab, apoi a dat din cap și m-a lăsat să intru. Se uita la papucii mei idioți. Chiar erau tare ridicoli.
— M-ai căutat acum câteva ore, am început eu.
Nici nu știam de ce venisem mai exact. M-am așezat pe patul lui Gerard, iar Raleigh pe al lui.
— Ah, da...
Își trecu o mână prin păr și căscă obosit. Nu trebuia să vin așa pe capul lui.
— Am vrut să îți aduc caietul ăla...era al tău...şi îl luasem...fără să vreau.
— La trei dimineața? am investigat puțin.
S-a uitat la mine puțin amuzat. Câteva șuvițe îi căzură în ochi, dar nu se sinchisi să le dea la o parte.
— Tu ai venit la cinci dimineața la mine ca să mă întrebi de ce am venit eu la trei dimineața la tine?
Când o spunea cu voce tare suna și mai stupid.
— Nu, am spus eu simplu. Știi, Raleigh...
Eram așa obosită și în cap începuseră să îmi apară toate motivele pentru care aş fi vrut să plec din Pennsylvania.
— Vreau să mă duc acasă mai devreme, i-am mărturisit. Sau măcar să plec de aici. Mă simt așa rău.
Și era adevărat. Dar decizia asta era prea spontană că să poată fi luată în considerare. Însă Raleigh a zis:
— Să fiu al naibii dacă nu simt exact același rahat.
Am zâmbit amândoi amuzați, deși o stare de melancolie densă plutea în atmosferă. Îl priveam în nenorocitul ăla de tricou negru şi o fracțiune de secundă am simțit că-mi doresc să mă țină în brațe.
— Drumul tău e scurt. Poți să pleci în weekend-uri, dar tu nu pleci niciodată în weekend-uri, mi-am dat eu seama. De ce nu pleci, dacă vrei să pleci?
Raleigh oftă scurt şi mă privi de după șuvițele lui blonde. Își mușcă buza şi își coborî ochii în podea.
— Aş vrea să plec de aici, dar nu în New Jersey. Situația de acasă nu-i...asa grozavă.
Aş fi vrut să îl întreb de ce, dar nu părea că ar vrea să vorbească despre asta. Așa că în loc de o discuție ce-am făcut? M-am ridicat de pe patul lui Gerard, m-am dus lângă el și am început să îl mângâi pe spate. La un moment dat, până și capul mi s-a coborât pe umărul lui.
— Vrei să rămâi aici până dimineață? m-a întreabat. Putem să stăm trezi şi să ne gândim la cât de nasoală e viața.
Am zâmbit. Atât de tare că m-au durut obrajii. Mi-aş fi dorit la nebunie să fac asta. Dar aveam impresia că risc să creez un fel de legătură romantică cu Raleigh și trebuia să evit pe cât posibil să mă îndrăgostesc de cineva.
— Elaine o să mă interogheaze dacă nu o să mă găsească în pat.
L-am pupat pe umăr. Nu m-am putut abține. Găsisem atâta comfort și înțelegere exact când aveam nevoie.
— Noapte bună.
CITEȘTI
Legea lui Murphy
Teen Fiction"Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost." Pentru Murphy, adolescența reprezintă o perioadă foarte confuză. Ca orice altă tânără de şaisprezece ani, are parte de tot felul de probleme banale, însă modul său subiectiv de a se raporta la ele d...
