Legea lui Murphy

9.

                   Era luni pe la ora şapte, iar eu stăteam în duş de mai mult timp decât era deja necesar. Mi se încrețiseră degetele, dar nu intenționam să ies. Întotdeauna gândeam cel mai limpede când făceam un duş mai lung, de parcă neuronii mei trebuiau relaxați mai întâi. În fine, ceea ce contează e faptul că în duş mi-a venit ideea de a pleca din Pennsylvania chiar în ziua aia.

                    Era o decizie cam spontană și impulsivă. Voiam să plec cu orice preț, dar acasă nu mă puteam duce. Aveam avion către Georgia abia vineri, așa că îmi rămâneau două opțiuni: să mai rezist aici o săptămână, sau să colind de capul meu astea cinci zile pe unde oi apuca. Ciudat era că prima nici măcar nu intra în ecuație.

               Aşadar am început să îmi fac bagajele. M-am asigurat că iau cu mine doar lucrurile complet necesare: banii, câteva haine de schimb, cheile și actele, iar restul le las aici. Apoi am văzut cartea siropoasă pentru Elaine pe pat și am luat-o cu mine.

                     Coboram scările căminului în grabă, de teamă să nu mă vadă cineva că plec mai devreme, dar apoi mi-am amintit că e deja trecut de ora opt și majoritatea sunt la ore. Am încetinit pasul și în final am ajuns în stație ca să iau autobuzul către gară. A venit destul de repede și pe deasupra am mai prins și loc la geam.

                      Nu aveam prea multe opțiuni unde să mă duc. Și nici nu-mi trecea prin cap să ajung prea departe, fiindcă vineri trebuia să mă întorc în Philadelphia ca să iau avionul către casă. Mă puteam duce doar în Virginia sau New York, iar prima opțiune chiar nu mă încânta. Mi se părea așa plictisitoare zona aia, pentru că trecusem pe acolo de câteva ori. Dar în New York riscam să mă întâlnesc cu Elaine, iar scenariul ăsta era așa stupid încât nici nu voiam să mi-l imaginez.

                  Am stat o oră întreagă în gară ca să mă hotărăsc unde să plec. Până la urmă, am luat un bilet către New York. Era un oraș mare totuși și șansele să dau de Elaine sau Nala nu erau chiar atât de ridicate.

                 În tren am început să mă simt din ce în ce mai deprimată. Mă gândeam că a fost urât din partea mea să plec fără să îl anunț pe Raleigh, din moment ce era cam singurul din Philadelphia căruia îi păsa cât de cât de mine. Chiar era un prieten bun. Nu cred că mai ținusem la nimeni care nu făcea parte din familia mea așa de mult cum o făceam în cazul lui.

                     Începusem să îmi dau seama că sunt cu adevărat o mare dobitoacă extrem de egoistă. El fusese alături de mine cu o seară în urmă, când arătam și mă simțeam ca o epavă. Iar eu am plecat pur și simplu după aceea, fără să mă gândesc că avea să își petreacă nenorocita aia de vacanță de Crăciun în cămin, singur cuc.

                Nici după ce am ajuns în New York nu m-am simțit mai bine, deși mi se părea că e cel mai frumos oraş în pe care-l văzusem. Nu mâncasem nimic, așa că mi-am luat un covrig de la prima patiserie care mi-a ieșit în cale, apoi am irosit câteva ore plimbându-mă.

                    Ningea cu fulgi mari și grei. Pe jos era un strat gros de zăpadă neuniform, călcat în picioare de toți oamenii care se grăbeau să scape de frig. Eu însă eram atât de îngândurată, că nu mai băgam de seamă faptul că eram ninsă și înghețată. Mă aflam aici, în New York, dar parcă mintea mea rămăsese tot în Philadelphia.

                     Fără să vreau, mi-am adus aminte de ziua când am mers cu clasa într-o excursie de o zi şi ne-am oprit la teatru să vedem o piesă. Fusese în urmă cu vreo trei săptămâni. Piesa era atât de groaznică, încât începusem să mă foiesc pe scaun nerăbdătoare să se termine odată. Am probleme mari cu plictiseala. Uneori nu sunt în stare să fac lucruri din obligație, din simplul motiv că nu înțeleg de ce ar trebui să fac ceva doar pentru că așa vrea o anumită persoană. În cazul de față, doamna Gallegher, coordonatoarea excursiei.

                  E, şi la un moment dat, Raleigh, care stătea lângă mine, mi-a dat un cot și mi-a făcut semn spre ușă. Așa ne-am strecurat afară din sală pe holul gol, unde era o canapea roșie din piele. S-a așezat cu nonșalanță pe ea și mi-a zâmbit.

                 — De ce am ieșit? l-am întrebat confuză, stând în picioare, în fața lui.

                 — Știu eu? Poate pentru că ai vrut, m-a tachinat.

                  — Nu, mi-am rotit ochii ironică. De ce am ieșit, noi, noi doi.

                     Apoi m-a tras de mână lângă el pe canapea.

                    — Mai ai cartea aia de poezii la tine? m-a întreabat.

                      Atunci citeam o carte de poezii cu rimă albă, pe care o luam cu mine peste tot. Mereu când citesc o carte o iau cu mine oriunde mă duc. Am scos-o din rucsac și i-am întins-o. Iar el a citit poezii cu voce tare cât a fost piesa de lungă. Și sincer, încă nu pot să uit scena aia, cum stătea el acolo relaxat, cu volumul meu în mâini. Părul îi intra în ochi, fiindcă stătea puțin aplecat, iar de fiecare dată când își trecea mâna prin el, îi revenea la loc. Și buzele...i se mișcau atât de ritmic...parcă mușca din cuvinte.

                   La un moment dat, s-a uitat la mine zâmbind și m-a întrebat:

                 — Ce-i?

                 Cred că mă holbam. Tare.

                — Nimic.

                   Dar era ceva. Atunci mi-am dat seama că mă aflu sub riscul de a mă îndrăgosti de Raleigh. Și mă speriase realizarea asta.