Legea lui Murphy

11.

                    Somnul era departe de mine. În ultimele zile nu avusesem parte de un somn normal deloc, însă problema era că nu mă simțeam la fel de obosită pe cât ar fi trebuit. M-am tot învârtit prin camera aia de hotel, încercând să găsesc o ocupație: fie stăteam la geam și mă uitam la oraș, fie îmi număram banii rămași, fie îmi făceam fel de fel de planuri de viitor stupide.

                 Adică serios acum. Numai în noaptea aia mă gândisem să plec pentru totdeauna în Ohio — habar nu am de ce — să mă fac pilot de avion, să îmi schimb numele ca să nu mai fiu denumită după un lucru așa rău şi să mă vopsesc brunetă din şatenul meu deschis. Bine că nu m-au ținut mai mult de câteva ore toate planurile astea prostești, fiindcă nici măcar nu mi le doream cu adevărat.

                  Cum stăteam așa și eram ocupată să nu fac nimic, am dat de cartea pe care o cumpărasem pentru Elaine. Cea siropoasă și cu ăia doi oameni de pe copertă care se priveau adânc, ca doi retardați. Nu voiam să recurg la asta. Chiar nu voiam. Dar mă plictiseam atât de rău încât, în lipsă de altă activitate, am început să o citesc.

                La început, m-a amuzat. Mă gândeam că era așa proastă încât aveam să mă distrez la culme citind, însă de la capitolul opt sau nouă lucrurile s-au schimbat. Stăteam concentrată, cu ochii ațintiți pe propozițiile tipărite și înghițeam în sec la aproape fiecare scenă. La un moment, știu că mi-au dat și lacrimile.

                 Cartea era într-adevăr, destul de clişeică și previzibilă. Însă nu asta era problema. Problema era că protagoniștii semănau atât de mult cu mine și Raleigh, încât toate lucrurile pe care le aveam în comun cu ei începeau să mă sperie. Prea se potrivea totul așa bine.

                El, tipul din carte, William, era un personaj afectuos și sincer, însă îi sărea țandăra repede. Cum se enerva, devea indiferent și sarcastic, părea că nu îi mai pasă de nimic și cauza încontinuu probleme. Pe lângă asta, era blond și înalt și avea dispute cu părinții. Mai și înjura tot timpul. Era prea de tot. Uneori nici nu mai citeam William. Mă gândeam că era tipărit greșit și acolo ar fi trebuit să fie Raleigh.

                Iar ea, fata, Giselle, deși din descrierea fizică îmi dădeam seama că nu avem nicio treabă, realizam că nu mă regăsisem într-un personaj așa mult niciodată. Se simțea mai mereu constrânsă să facă anumite lucruri, își dorea mereu să fugă și să facă totul de capul ei, iar relațiile sociale nu erau punctul ei forte.

                 William și Giselle se iubeau, dar niciunul nu era în stare să îi spună celuilalt ce simte. Mai ales Giselle. Îl evita mereu pe William, fiindcă nu voia să se îndrăgostească de el. Fir-ar! Știam eu că povestea asta avea să fie o porcărie.

                     După alea câteva capitole citite începusem să mă întreb dacă nu cumva eu și Raleigh ne purtăm exact ca idioții ăia doi din carte. Apoi mă mustram pentru faptul că romantizam legătura mea și a lui Raleigh. Dar imediat după îmi venea în cap un lucru: asta gândea și Giselle. Doamne! Era ca un cerc vicios nenorocit!

                  Încercam să caut exemple cât mai multe de motive pentru care băieții sunt o pierdere de timp. Și niște misogini. În primul rând, taximetristul. Ew, oribilă creatură. Și tipul ăla, cu care ieșise Elaine și care încercase să o pipăie. Și Greg și Sean! Și logodnicul lui Cher!

                   Toți erau exemple foarte bune. Și toți aveau în comun un lucru: nu respectau femeile. Știam atât de mulți bărbați care nu respectă femeile, încât nu era așa prostesc să te gândești că toți sunt la fel. Cel puțin asta îmi doream să cred.

              Dar apoi începeam să mă gândesc că Raleigh nu-i deloc așa. Nu-i nici un libidinos, nici un profitor, nici un misogin și nici măcar un infidel. Sigur, era impulsiv și cam tâmpit uneori, dar poate era în felul ăsta pentru că nu se maturizase încă suficient.

                  Oricum, chiar dacă după atâtea frământări am adormit, a doua zi, marți, am terminat cartea. Și în timp ce mă uitam la ea, emotivă și vulnerabilă, mi-a încolțit în minte o idee pe care nu știam dacă să o îngrop în străfundurile creierului meu sau să o pun în aplicare.

                    Mă cunoașteți deja. Așa că, bineînțeles, ca o zăpăcită ce sunt, am pus-o în aplicare.

                    Am luat cartea și am rupt din ea filă după filă. Bine, nu am rupt-o pe toată. Am rupt ultimele trei capitole, iar pe restul le-am lăsat între coperțile cartonate. Foile rupte le-am pus în rucsacul meu, iar cartea în sine am făcut-o colet și am dus-o la poştă. Împreună cu romanul, mai era acolo o scrisoare:

                   Dragă Raleigh,

                   Știu că ești supărat pe mine, dar, te rog, citește cartea pe care ți-am trimis-o. Poate pare ciudat, dar crede-mă, o să înțelegi de ce îți cer asta poate mai bine decât aş fi în stare eu să îți spun. Și dacă vrei să știi finalul, vino la aeroport vineri la 7:00.

                                              Murphy.