Legea lui Murphy

13.

                Şederea mea la New York fusese mai ciudată și mai dinamică decât mă așteptam. Înțelegeți foarte bine de ce.

                  Cheltuisem o grămada de bani pe mâncare, pe cinematograf sau pe cazare. Dar mă bucuram într-un fel că nu rămăsesem în Philadelphia. În fond, toată alergătura asta îmi făcuse bine. Acum eram și mai nerăbdătoare să ajung acasă și să petrec Crăciunul cu Ackey, fratele meu de 11 ani și părinții mei.
   
                  Noaptea de joi m-a găsit în trenul care mă ducea înapoi în Pennsylvania. De acolo urma să iau avionul către Georgia şi să încerc să îmi recapăt fericirea aia interioară pe care o aveam odată. Chiar speram să reușesc să fac asta.

                  Tot drumul spre Philadelphia m-am gândit la efectiv toate cunoștințele mele. De la cele mai îndepărtate rude, până la oameni pe care îi văzusem doar o dată în viața mea. Părinții mei erau oameni tare buni. Mereu încercau să fie alături de mine, deși nebuniile mele le creau probleme uneori. Și Ackey! Ce copil dulce era Ackey! Sigur, era sâcâitor și pârâcios, ca orice frate mai mic, însă mă iubea și eram conștientă că îl rănea faptul că mă vedea atât de rar.

                  Am realizat până și faptul că îmi plăcea să fiu colega de cameră a lui Elaine. Chiar și subiectul comentariilor răutăcioase ale Nalei. Îmi plăcea să stau de vorbă cu Gerard şi să îmi dau ochii peste cap la replicile porcoase ale lui Sean și Greg. Îmi plăcuse până și să discut cu Cher despre logodnicul ei nemernic. Şi nu aş fi schimbat niciodată nimic la relația mea ciudată cu Raleigh, pentru că îmi plăcea la nebunie să fim niște ciudați.

                   Taximetristul era singurul pe care aş fi fost încântată să îl uit.

                    Oricum, pe la ora şase eram în aeroport. Aveam avion la opt fix și trebuia să aștept cuminte în jur de două ore până să pot pleca. Îmi era somn, foame și mintea îmi stătea la Raleigh. Văzându-mă singură printre străini în aeroport, am început să iau în considerare faptul că s-ar putea să nu vină. Din foarte multe motive: orgoliu, lipsă de interes sau pentru că îl chemasem la 7 dimineața într-un idiot de aeroport!

                   Nu știu cât era ceasul când l-am văzut căutându-mă cu privirea printre oameni. Prima dată, nici măcar nu realizasem că era el. Însă era imposibil să nu recunosc părul blond și mersul lui — avea un mers aparte, degajat și în același timp grăbit. Se uita atent în stânga și în dreapta, scanând cu privirea tot locul. M-am ridicat în picioare, ca să mă observe. Îmi bătea inima aproape să-mi iasă din piept și nici nu știam de ce.

                 Apoi m-a văzut și a început să se apropie încet. Când a ajuns în dreptul meu, m-am simțit și mai agitată.

                Fir-ar, mă gândeam. De ce Dumnezeu arăta atât de mine? Poate nici nu arăta de fapt atât de bine, dar aş fi crezut asta și dacă ar fi venit îmbrăcat într-un sac. Stătea cu mâinile în buzunare și se uita în jos la mine cu o pereche de ochi albaștri în care nu știam exact ce să citesc. În orice caz, era clar că voia să pară indiferent.

                  — Cartea aia a fost o prostie, a zis imediat ce s-a oprit în dreptul meu.

                    Era pentru prima dată când chiar mă intimida de nu se poate.

                  — Atunci, am spus mai încet decât mi-aş fi dorit, de ce ai venit până aici?

                    Mă uitam la gresia de pe jos și la ghetele lui milităreşti. Până când mi-am ridicat privirea, simțind cum îmi transpiră palmele. A oftat.

                 — Pentru că...tu pleci în Georgia și am vrut să îți spun drum bun. Pentru că la dracu, n-am să te mai văd aproape o lună.

                   A făcut un pas în față. Deja puteam să îi simt parfumul. Folosea același parfum dintotdauna. L-aş fi recunoscut dintr-o mie.

                    — Dar erai supărat pe mine, am zis. Nu că ar fi fost fără motiv...

                      Aş fi putut să vorbesc și eu mai tare puțin.

                  — Dar nu mai sunt.

                    M-am uitat surprinsă în ochii lui.

                  — Nu mai ești?

                    A zâmbit slab și a dat din cap că nu. Mă abțineam atât de greu să nu-l îmbrățișez.

                — Raleigh, nu trebuie să rămâi aici toată vacanța, am început apoi, dintr-o dată, să mă agit. Vino cu mine în Atlanta! Îți găsesc eu unde să stai. Sau stai la mine!

                 Vorbeam încontinuu și gesticulam ca o descreierată. El nu părea să ia în serios nimic din ce spun, dar era, în orice caz, amuzat.

                 — De ce râzi? m-am enervat. Eu vorbesc foarte serios!

                     Apoi a devenit serios și amândoi am tăcut mâlc timp de câteva secunde. Mă privea atât de ciudat și intens.
       
               Şi în următorul moment, complet incapabilă să mai reacționez, am fost cuprinsă de obraji şi sărutată atât de brusc, încât am avut impresia că lumea s-a oprit complet. Cam așa mi-am dat seama că nu mă aflam sub riscul de a mă îndrăgosti de Raleigh, pentru că eram îndrăgostită de mult de el.