7.

111 23 0
                                    


                    Cred c-am stat în librăria aia ore bune, fiindcă când am ieșit afară, era aproape întuneric. Citisem o carte scurtă de vreo 200 de pagini despre cum încălzirea globală ne deteriorează planeta și despre cum o să fim nevoiți să plecăm în alt sistem solar. Îmi plăcuse. Așa că am căutat niște SF-uri și am găsit un roman de Wells care părea interesant. Am dat şapte dolari pe el și încă nouă pe o carte grețoasă de dragoste cu care mă bătuse la cap Elaine. Voiam să i-o dau cadou, fiindcă ea o căuta de ceva vreme și își dorea să o citească. Abia așteptam să-i văd reacția când avea să își dea seama că am găsit-o în sfârșit.

               M-am uitat la ceas și am observat că nu-i decât ora cinci şi jumătate, dar afară era deja beznă. Nu-mi plăcea să umblu singură noaptea pe străzi, așa că am luat autobuzul înapoi către cămin. Apoi mi-am amintit brusc că Elaine mă rugase să îi iau ceva de mâncare şi am coborât la o autoservire. Şi eu eram destul de înfometată, dat fiind faptul că nu mâncasem decât omleta aia de dimineață. Am cumpărat niște paste — care au durat o veșnicie, fiindcă era plin de lume — apoi am parcursul restul drumului până la cămin.

                  Când am intrat pe hol, eram deja înghețată. Aveam nasul roșu, iar mâinile mă dureau din cauză că erau așa degerate. Am urcat la etaj și am descuiat ușa camerei cu cheia.

                 — Elaine! am strigat. Am venit!

                 Mi-am dat bocancii jos din picioare și am lăsat geaca plină de zăpadă în cuier să se usuce.

                  — Elaine! Dormi deja?

                 M-am uitat la ceas. Nu era decât şapte și ceva.

                   — Am luat niște paste. Și ți-am mai luat ceva. O să-ți placă! Elaineee!

                     Am intrat în cameră și am lăsat pastele și rucsacul pe măsuță. Fata asta era de negăsit. M-am gândit că poate s-a dus până la cineva și am hotărât să o aștept. Îmi giorțăia stomacul, dar era drăguț din partea mea să o aștept. Am stat așa vreo zece sau cinşpe' minute, până când am observat un bilet lăsat pe biroul ei.

                   Dragă Murphy,

                   Am plecat la New York cu trenul să întâlnesc cu prietenele mele. Nala m-a sunat cam după ce ai plecat ca să cheme. N-am avut cum te anunț. Îmi pare rău! Ne vedem după vacanță! Crăciun fericit!

                                              Elaine.

                       Am rămas perplexă. Credeam că am înțeles greșit, dar am mai citit o dată scrisoarea. După am observat că multe dintre lucrurile ei lipseau. Chiar plecase.

                     Mi se părea așa o porcărie. Fetele alea nici măcar nu se obosiseră să o invite din prima, iar când brusc și-au amintit de ea, Elaine le-a urmat fără să se gândească. Nici măcar nu cred că avea toate mediile încheiate.

                   M-am trântit în pat dezamăgită. Chiar voiam să îi dau cartea aia. Aş fi putut să i-o trimit la New York, dar nu știam unde se cazase. Aş fi putut să o sun și să o întreb. Dar era prea mare bătaie de cap.

               După un timp m-am ridicat să mă uit la ceas. Era aproape opt. Muream de foame. Am luat caserorele cu mâncare și am hotărât să mă duc la Raleigh și Gerard. Puteam să pun pariu că nici ei nu mâncaseră nimic. După ce am ciocănit la ușă, mi-a deschis Gerard.

                — Murph!

                   Şi m-a îmbrățișat brusc. Of, afecțiunea asta.

                — Ce faci? Intră!

                — Sunt bine, i-am răspuns zâmbind și urmându-l în cameră. Cum a fost acasă? Raleigh unde e?

                   Și-a ciufulit părul brunet, apoi a răspuns:

                  — Ah, știi tu, a fost ok. Raleigh a plecat la un prieten acum câteva ore. A zis că se întoarce mai târziu.

                 Am încuviințat. Eram cam dezamăgită. Aş fi vrut să îl văd.

               — Ți-e foame? l-am întrebat pe Gerard, întinzându-i una dintre caserole.

                 Mi-a zâmbit.

                — Aw, mersi, Murphy. Hai, vino aici.

                  Ne-am așezat la măsuța rotundă din camera lor. Întotdeauna îmi plăcuse încăperea asta, chiar mai mult decât a mea, din simplul motiv că era vopsită în albastru, cum era camera mea din Atlanta. Eu și Elaine eram înconjurate de niște pereți vopsiți într-o nuanță de roz corai, care nu-mi displăcea așa tare, dar mi se părea prea veselă pentru starea mea normală.

                  — Și...te duci în Georgia de Crăciun? m-a întreabat la un moment dat Gerard, pe când mâncam.

                 — Da, am zâmbit. Sunt destul de nerăbdătoare.

                — E un drum lung, observă el.

                — Da...1258 de kilometri, mai exact.

                  Nu-mi ieșea deloc din cap cifra asta. Parcă trebuia să plec în cealaltă parte a Căii Lactee.

                    După ce am terminat de mâncat, am mai rămas cu Gerard și am vorbit o grămadă de banalități și de prostii. M-a cam deprimat toată vizita asta. A fost puțin cam plictisitoare și am realizat că urăsc să vorbesc chestii așa generale cu oamenii. Și ce era și mai rău e faptul că, nu aveam aproape pe nimeni cu care să vorbesc lucruri cu substanță, în afară de Raleigh. Poate chiar aveam o problemă. Poate eram antisocială sau ceva.

                     Se făcuse în jur de doișpe' noaptea. În fond, nici nu aveam idee de ce stătusem așa mult. Cred că în sinea mea așteptam ca Raleigh să ajungă în cămin ca să vorbesc cu el. Nu că aş fi vrut să îi spun ceva anume. Dar uneori așa mă apucă, să îi spun orice îmi trece prin cap. Nu știu. Mă face să vreau să îi spun chestii.

                  Chiar dacă ceasul trecuse cu mult de miezul nopții, el tot nu apăruse. Câteva momente mi-a fost teamă că a plecat de nebun în Montana cu autostopul sau oriunde altundeva, însă logica îmi spunea că ar fi fost absurd să facă asta.

                    Nu voiam să fiu enervantă și să îl sâcâi pe săracul Gerard, așa că până la urmă m-am întors la mine în cameră ca să dorm. Dar nu eram obosită. Deloc. M-am pus să citesc și am terminat cartea lui Wells în noaptea aia.

Legea lui Murphy Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum