Legea lui Murphy

12.

                 Miercuri m-am simiți atât de rău încât abia dacă am părăsit camera. Bine, adevărul e că n-am părăsit-o deloc. Singura mea interacțiune umană a fost atunci când am comandat room service, fiindcă simțeam că o să leșin dacă nu mănânc ceva. Ei bine, asta până seara. Pe la ora nouă s-a întâmplat ceva ciudat.

                  Stăteam în cameră și citeam capitolele rupte din cartea pe care i-o trimisesem lui Raleigh. Cred că începusem să le știu pe dinafară, dar refuzam cu încăpățânare să fac altceva. Am realizat apoi ce curs interesant al vieții avea romanul ăla clişeic: fusese scris în câteva luni de autoare, dus apoi la o editură, apoi scos la vânzare în librăria aia. Îl cumpărasem eu, cu gândul să i-l ofer lui Elaine, însă am ajuns să îl citesc în locul ei. Și apoi, după ce mi-a dat peste cap toate perspectivele asupra relațiilor interumane romantice, a fost supus unei călătorii prin poștă ca să ajungă în final la Raleigh. Romanul ăsta avea un destin mai interesant decât al meu.

                  În fine. Și cum îmi petreceam eu seara într-o liniște pe care nu știam dacă să o consider asurzitoare sau bine-meritată, cineva a început să îmi bată la ușă. Cu pumnii. Da, bătea atât de tare încât aveam impresia că vrea să spargă ușa. M-am speriat atât de rău încât am căzut de pe marginea patului.

                  — Deschide! Te rog! Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, deschide!

                     Vocea îi aparținea clar unei femei nu foarte în vârstă, care plângea atât de tare că mai avea puțin și se îneca. M-am apropriat încet, cu inima în gât și am întredeschis precaută uşa. De partea cealaltă, o fată pe jumătate dezbrăcată și cu rimelul scurs pe față mă implora disperată să o las să intre.

                  Țin minte că eram foarte confuză și speriată. Dar în același timp, mi se rupea inima văzând-o în halul ăla. Îmi aducea aminte de mine în noaptea de la cămin când se tăiase curentul. Ea, în loc de sânge pe dinți, avea rimel scurs. Am lăsat-o să intre.

                    Plângea cu o disperare înfiorătoare. Nu cred că am să o uit vreodată. După ce a intrat în cameră, s-a ghemuit pe jos și a început să își îmbrățișeze genunchii tremurând.

                     Iar mă găseam într-o postură în care nu știam cum să reacționez. Dacă ar fi fost Elaine, aş fi întrebat-o dacă nu vrea un ceai. Mereu îi întrebam pe oamenii care plângeau dacă nu cumva vor un ceai, deși nici măcar nu dispuneam de așa ceva. Dar pe fata asta nu aveam cum să o întreb o chestie atât de stupidă. Zici că tocmai aflase că îi murise toată familia.
   
                  — Hei, hei, am șoptit apoi stângace și m-am așezat lângă ea în genunchi. Ușor, te rog, calmează-te...

                     Bineînțeles că nu s-a calmat. A mai ținut-o așa câteva minute. În final, am reușit să o conving să se ridice de acolo și s-a suit în pat. I-am împrumutat niște haine de la mine și am așteptat să înceapă să vorbească. Refuza cu încăpățânare să scoată pe gură și cea mai mică vocală.

                   — Ești în regulă? m-am trezit zicând.

                     Era evident că nu era nici aproape de bine. Însă cu toate că întrebarea mea fusese absurdă, ea a dat ușor din cap că da. Am obsevat-o apoi mai bine. Era cam de vârsta cu mine și avea părul brunet ras într-o parte. Tenul îi era palid, iar ochii foarte verzi. Pe corp avea o mulțime de vânătăi, dar era frumoasă cu adevărat.

                   — Eu sunt Murphy, am spus. Tu cum te numești?

                     Și-a ridicat ochii spre mine, lăsându-şi bărbia pe genunchii strânși la piept. A mormăit apoi răguşită:

                    — Marla.

                    Poate v-ați prins deja care era faza cu Marla. Şi dacă nu, vă spun eu: tocmai ce fusese violată.

                     După ce a văzut că eram doar eu în cameră și că suntem de-o seamă, asta i-a dat puțină încredere și mi-a povestit cum un taximetrist s-a abătut de la drum și a adus-o la hotelul respectiv. Apoi după ce el a adormit, ea a reușit să fugă din cameră și a ajuns la mine. Dar știți ce era mai rău? Că Marla fusese virgină. Și asta nici nu se compară cu faptul că, mai târziu am aflat că taximetristul care o violase era exact libidinosul cu care mersesem eu acum câteva zile. Habar nu am ce m-a salvat atunci.

                   Oricum, după întâmplarea asta, bărbatul a fost în final prins de poliție. Și asta datorită Marlei, care fusese suficient de inteligentă încât să fure cheia camerei unde dormea și să îl țină încuiat acolo până la sosirea autorităților. Și hotelul și-a pătat reputația atunci. Iar cu Marla nu știu exact ce s-a întâmplat. Ideea e că a rămas pe mâini bune, oricum, și probabil a încercat să treacă peste trauma ei. Dar amândouă știam că nu era nici pe departe atât de ușor.

                    După noaptea aia, n-am mai rămas la hotel. Joi dimineață am colindat orașul și am stat la un băruleț în gară până la venirea trenului către Pennsylvania. Fața Marlei m-a urmărit toată ziua.