Legea lui Murphy

4.

                   N-am mai reușit să adorm nici măcar un minut după ce am plecat de la Raleigh. M-am băgat în pat și mi s-a părut că stau pe o piatră, deși salteaua era destul de moale. În noaptea aia mi se păruse imposibil să dormi pe el, pentru că nu îmi găseam locul deloc. Apoi, a mai început și Elaine să sforăie.

               Am început să îmi fac un plan pentru duminica asta. Nu voiam nici în ruptul capului să stau în cămin, fiindcă în Philadelphia, pentru mine duminicile erau cu adevărat groaznice. Tot timpul se întâmpla ca Elaine să îşi cheme la noi în cameră toate prietenele — și nu erau puține — ca să stea toată ziua și să facă chestii...de fete. Nu știu exact ce făceau, de fapt, fiindcă eu nu luam parte niciodată la așa ceva, dar tot ce știam era că detestam să aud chicoteli și bârfe și discuții despre haine sau băieți.

                  Acum câteva săptămâni mă trezisem cu vreo șapte-opt adolescente în cameră, pe când eram la duş. Plus Elaine. Aveam părul ud și stăteam cu un amărât de prosop în jurul corpului, căutându-mi haine de schimb. Când m-au văzut, a început balamucul:

              — Murphy! Hai să îți facem unghiile! Hai să stai cu noi la o cafea! Părul tău ar arăta așa drăguț împletit!

                    Erau niște maniace. Mă speriau și întristau de îmi venea să mă duc în pădure. Partea amuzantă a fost când una dintre ele, Nala parcă, care era mai tăcută, a zis la un moment dat, când se lăsase liniște:

                — Stați, Murphy e fată?

                   Apoi toată lumea a început să râdă. Nu m-a deranjat. Știam că e doar o amărâtă de glumă răutăcioasă și fumată, pentru că eram destul de feminină. Poate mai feminină decât mi-aş fi dorit chiar. Poate mai feminină și decât Nala.

                    Oricum, duminica asta era una din zilele când chiar nu aveam niciun chef de oameni. De fapt, mă simțeam foarte singură, dar într-un fel, îmi plăcea. Mă simțeam mai bine așa, să fac ce vreau, când vreau — cu anumite limite — fără să fac compromisuri pentru nimeni. Dacă aveam chef să umblu de nebună singură toată ziua, aş fi umblat. Și chiar asta aveam de gând să fac azi.

                  Era ora opt și Elaine încă dormea. Privirea mi-a căzut pe fereastră și am început să mă simt deprimată ca naiba. De fiecare dată când mă uitam printr-un geam, mă gândeam că vreau să plec odată din Pennsylvania. Nu mai suportam. Nu mai voiam să stau la cămin, nu mai voiam să mă duc la cursuri, nu mai voiam nimic. Vacanța aia de Crăciun părea la decenii distanță.

                    M-am dat jos din pat și am început să îmi caut portofelul, ca să văd cum stau cu cheltuielile. Eram în bani. Economisisem mult în ultimul timp, fără să știu de ce. Mă gândisem că o să am nevoie de ei mai încolo. Stăteam chiar bine, fiindcă mai aveam de petrecut doar o săptămână în Philadelphia, iar eu aveam bani suficienți cât să mai trăiesc foarte decent o lună.

              Am început să mă mișc silențios, ca să nu o deranjez pe Elaine. Mi-am pus în rucsac câteva chestii și am pregătit niște haine ca să mă îmbrac cu ele. M-am dus apoi să mă spăl, iar când am intrat înapoi în camera, am observat că lumina e aprinsă. Colega mea de cameră se trezise.

               — 'Neața, Murph! a căscat ea întinzându-se prin tot patul. Pleci undeva?

               — Am câte ceva de rezolvat azi, prin oraș, i-am zis, începând să mă îmbrac. Probabil o să vin mai pe seară.

                 Fata a încuviințat și s-a așezat turcește în vârful patului, urmărindu-mă.

                 — Te-ai gândit vreodată să îți pui silicoane? m-a întreabat pipăindu-şi pieptul. Eu chiar da.

                   Mi-am tras puloverul peste cap. Ăsta era genul de discuție pentru care nu aveam niciun chef. În plus, îmi plăceau sânii mei mici. Nu mă deranjau niciodată, erau comozi și îmi găseam mereu haine potrivite.

                  — Neh, am îngânat. Nu mă dau în vânt după standardele de frumusețe.

                     Elaine nu a mai zis nimic, ci doar a rămas să se gândească la replica mea. Întotdeauna discuțiile noastre erau seci. Nu aveam prea multe în comun. 

                 — Eu am plecat, i-am zis, așezându-mi căciula pe cap.

                — Stai așa!

                     A coborât din pat și a început să cotrobăie printr-un sertar, până când a găsit vreo zece dolari și mi i-a întins.

                — Ia-mi și mie ceva de mâncare pentru diseară.

                   M-am încruntat confuză. 

               — Astăzi nu stai cu Nala și celelalte?

                  — Nu, a zis dezamăgită. Au plecat de vineri la New York cu trenul.

                — Păi...şi pe tine nu te-au chemat?

                     Era o întrebare absurdă, dar chiar rămăsesem surprinsă. Elaine s-a așezat tristă pe scaunul de la birou și a spus că nu. Începea să-mi pară rău de ea. Avea să își petreacă toată ziua închisă aici, gândindu-se de ce oare a fost dată la o parte. De fapt, era chiar un sentiment oribil. Excluderea nu-i așa plăcută.

                  — Vrei...să vii cu mine? am întrebat-o deodată.

                     Nu muream de încântare să petrec timp în compania ei. Era o persoană bună, dar foarte plictisitoare. Totuși, în același timp, o compătimeam așa rău încât eram dispusă să o car după mine toată ziua. A zâmbit.

                — Ar fi super! Dar poate altă dată. Am de făcut niște teme naşpa.

                 Am încuviințat din cap, pe jumătate confuză și pe jumătate ușurată. Era ciudat că mă refuzase, dar nu puteam să spun că eram dezamăgită. Înainte să ies pe ușă am auzit-o:

                 — Hei, Murph!

                  M-am întors.

               — Mulțumesc.