Legea lui Murphy

8.

                   Somnul meu de două ore a fost compromis din cauza unui zgomot puternic de afară. Prima dată, am încercat să îl ignor, însă imediat după s-au auzit urlături și înjurături, iar balamucul părea că nu se mai oprește. M-am târât până la fereastră ca să văd ce s-a întâmplat. Chiar în fața căminului, un taxi și o camionetă făcuseră un accident rutier urât de tot: intraseră frontal una în alta. Poliția și salvarea n-au întârziat să apară, iar evenimentul a trezit tot căminul. De fapt, mai toată zona.

                  Nu eram așa empatică de felul meu. Cel puțin, nu mereu, dar mai aveam momentele mele. Situația de față nu îmi stârnea interesul atât de tare. Eram mai preocupată de faptul că adormisem în tricou și acum dârdâiam de frig, dar mai ales gustul ciudat pe care îl aveam în gură reprezenta o problemă pentru mine. Un gust tare rău și deranjant.

                  M-am dus la toaletă. Mă gândeam că poate dacă mă spăl pe dinți, gustul o să dispară, însă când am deschis gura și m-am uitat în oglindă am rămas şocată. Gingiile mele erau complet inflamate, iar sângele îmi curgea din ele așa de mult, încât îmi îmbrăcau toți dinții într-o nuanță de roșu. Arătăm înfiorător. Parcă proaspăt bătută și scoasă dintr-un film horror.

                Mi-am clătit gura cu apă, însă în unele părți aveam sânge uscat printre dinți sau la baza lor. Așa că am încercat să îl îndepărtez cu periuța și a părut că funcționează, dar periuța irita și mai mult locurile inflamate. Când am reușit să scap de tot sângele, m-am întors în cameră și am sperat că nu o să mai curgă.

                   Acum nu mai puteam să dorm. Afară erau sirene și lumini și zarvă, iar toată liniștea mea era perturbată. Auzeam fel de fel de voci vorbind:

              — Cum s-a întâmplat asta?!

             — Nu avem victime, nu avem victime, șoferii sunt doar puțin răniți.

              — Au avut mare noroc! Mare noroc ce au avut!

                 — O să trebuiască să vă prezentați la...

                  — Faceți loc, faceți loc!

                     Însă uneori nu auzeam replicile întregi, pentru că oamenii vorbeau unii peste alții. În stradă se strânseseră o mulțime de persoane. Era imposibil să acopăr toată gălăgia dacă îmi puneam perna pe cap sau mâinile pe urechi. Imposibil.

                    Așa că am rămas în fața ferestrei să mă uit la scena care se derula sub ochii mei. Eram obosită și îmi sângerau gingiile. Mai era și foarte frig aici. Aş fi dat orice să fiu acasă în Atlanta acum. În Atlanta nu s-ar fi întâmplat așa ceva. În primul rând că, izolația casei mele e mult mai bună decât aici. Și acasă am căldură. Și un dentist la care să mă duc.

                     Dar astea erau în mare parte doar motive. Adevărul era că mă simțeam nefericită. O stare depresivă așa adâncă se instala în mine, încât aproape că mi-aş fi dorit să fi fost în taxiul ăla şi să mor în accident. Am început să mă gândesc la căi de a muri. Nu aş fi putut niciodată să mă sinucid, de exemplu. Eram prea laşă.

                M-am dus la baie ca să văd dacă mai sângerez. Se oprise. Nu aveam decât niște sânge uscat pe incisivul lateral din stânga, dar îmi era teamă să îl curăț cu periuța ca să nu deranjez gingia și să se pornească iar. Deci l-am lăsat așa și m-am băgat în pat.

                    Niciodată nu-mi mai fusese camera asta atât de străină. Iar pe lângă asta, simțeam că îngheț de frig, deși îmi pusesem pe mine o bluză cu mânecă lungă şi mă înfășurasem de tot în pătură. Am început să tremur și să plâng de frustrare. Eram convinsă că așa aveam să mor. Înghețată în căminul ăsta mizerabil, în Pennsylvania.

                   În timp ce îmi spuneam în minte ultima mea rugăciune, am auzit un ciocănit în ușă. Am rămas în pat, fiindcă nu aveam niciun chef să deschid și speram ca persoana care e de partea cealaltă să plece. Dar n-a plecat. A continuat să bată ca o descreierată.

                   În final, am deschis și am dat cu ochii de Raleigh. Când m-a văzut, a rămas împietrit. Probabil arătăm deplorabil. Cu părul ca un cuib de ciori, plânsă, plină de cearcăne şi cu sânge uscat pe dinți. Să nu mai spun că tremuram de zici că sufeream de parkinson.

                 — Murphy, hei, ce...ce ai păț...ești bine? Oh, la dracu, ce ai pățit, Murphy?

                   N-am răspuns. Nici nu cred că eram în stare. Raleigh avea în brațe o pătură pe care a înfășurat-o în jurul meu, apoi a intrat, închizând uşa în urma lui.

                — Avem...avem o problemă cu căldura în cămin, cică, a spus. Ne-au pus să ducem pături și la alte camere și ți-am adus și ție...

                      Era tare agitat. Probabil că îl îngrijoram, fiindcă vocea îi suna nesigură și părea tulburat. Ne-am așezat pe marginea patului meu.

                   — Ce e cu tine, Murph? m-a întreabat, încercând să mă încălzească. De ce ai sânge la gură?

                     Mă frustra și mai rău că nu eram în stare să scot un cuvânt. Am început să plâng din nou, cu toate că mă chinuiam din răsputeri să mă abțin.

               — Of, Murphy...

                Nu-mi mai amintesc așa multe din noaptea aia. Știu doar că atunci, Raleigh n-a mai plecat. Cel puțin un timp, fiindcă dimineață m-am trezit singură cuc și transpirată până la refuz. Căldura se pornise între timp, iar eu rămăsesem înfofolită în toate păturile alea. În orice caz, începutul ăla de săptămâna avea să fie tare ciudat.