Legea lui Murphy

2.

                  Discuția cu Elaine Mayer m-a deprimat de nu s-a putut. Era o tipă zbuciumată și mică de înălțime din New York și puțin puțin fandosită. Mă rog, nu era așa de rea, dar devenea uneori obositoare și emotivă de nu se poate, iar mie îmi venea să îmi iau câmpii câteodată din cauza ei.

                 De cum intrase în cameră își aruncase poşeta lăcuită pe pat — patul meu — şi se aruncase în brațele mele suspinând și hohotind de era să mă dărâme. Mă considera prietena ei sau ceva. Nu aveam nimic cu ea, era simpatică, sigur, dar nu-mi plac idioțeniile astea cu prietene pe viață și surori din altă mamă și unicorni cu sclipici.

                — Dumnezeule, Murphy! am auzit-o apoi smiorcăindu-se, în timp ce stătea atârnată de gâtul meu. Nu o să-ți vină să crezi ce mi s-a întâmplat!

                 Ei mereu i se întâmpla ceva de nu-ți venea să crezi. Chiar dacă se întâmpla ca un chelner să îi aducă o cafea fără frișcă, tot era un lucru de o importanță absolută.

                  Mă simțeam puțin stângace. Era așa scundă, încât trebuia să mă aplec ca să ajungă la mine, iar asta mă făcea să mă simt incomod și stupid. Nu-mi place să mă aplec pentru oamenii scunzi. Dacă eu am 1.70, iar tu 1.45, asta e, nu o să ne îmbrățișăm. 

                  În final, liana m-a eliberat din strânsoare, după ce am împins-o ușor. Nepoliticos, știu, dar mă durea deja spatele.

                — Vrei un ceai? am întrebat-o, încercând să nu prezint atâta ignoranță fața de problema ei colosală, însă nici nu cred că m-a auzit.

                 — Deci am ieșit cu tipul ăsta, Josh. Înțelegi. Josh Diessel. Și a fost politicos și drăguț toată seara, până când, la întoarcere, în mașină, înțelegi, a încercat să mă pipăie! De la prima întâlnire, cum să faci așa ceva? A fost groaznic, înțelegi. Și i-am dat mâna la o parte, și el...

                 La un moment mi s-a tăiat firul. Mă plictisea așa tare că începuse să mă deprime. Mă luase și o toropeală teribilă, de credeam că o să adorm în picioare.

                 Ora unu și jumătate ne-a găsit pe mine și pe Elaine în patul meu, discutând în continuare de Josh Misoginul. Aveam capul pe pernă și ochii pe jumătate închiși, dar ea părea încă energică și povestea cu un lux de amănunte. Am început să mă gândesc la ce o să fac când o să ajung în Atlanta. Știam că sărbătoarea de Crăciun o să fie tare seacă. Îmi plăcea Crăciunul, nu înțelegeți greșit, dar parcă mai mult mă bucuram de zilele de dinainte de Crăciun. Toată luna lui decembrie, când sunt pregătiri și atmosferă și orașul luminat. Apoi vin trei zile plicticoase în care stai la masă cu rudele şi povestești banalități. Apoi perioada de după Crăciun. Aia e cea mai deprimantă.

               La un moment dat am ațipit de tot. M-a trezit un ciocănit în ușă și am deschis ochii leneșă, în timp ce Elaine, care încă era trează, se dusese deja să deschidă. Stăteam așa bine în coconul meu din pături, încât am hotărât să o las să creadă că dorm.

                 La ușă era Raleigh, spre surprinderea amândurora. Știam că e el din cauză că vârful capului îi trecea de tocul uşii, iar vocea joasă era inconfundabilă.

                 — Ah...eu...am venit să îi aduc caietul lui Murphy. L-am luat din greșeală. Sunt puțin zăpăcit.

                 Replica asta mi-a captat atenția. Nimeni nu vine la trei-patru dimineața ca să îți aducă un amărât de caiet. Venise probabil pentru că voia să mă vadă. Am avut un impuls să mă ridic din pat și să mă duc la el, dar am auzit-o pe Elaine vorbind:

                 — Murphy doarme. Era cam toropită, cred că a şi răcit.

                    Apoi a urmat o pauză scurtă.

                  — Eu nu pot să dorm, a zis iar colega mea de cameră. Ai chef să ieși la o țigară?

                    Am simțit cum încep să strâng pătura în pumni. Nu-mi plăcea tonul pe care îl folosea Elaine. Era tare dulceag și feminin.

                 — Nu știu, e cam târziu...

                — O țigară doar, a insistat ea. Una mică, scurtă.

                    S-a auzit un chicot. Îmi venea să vărs.

                 — Scuze, chiar nu pot, am auzit apoi vocea lui Raleigh.

                    Nu părea prea încântat de propunerea ei.

                — Dă-i tu ăsta lui Murph, bine? Noapte bună!

                   Apoi Elaine a răspuns și a închis ușa în urma blondului, iar eu am închis rapid ochii. I-am auzit pașii fetei prin cameră, un caiet trântit pe birou, apoi corpul ei micuț suindu-se în pat. Și pac! Întrerupătorul. Când am deschis ochii, era întuneric. Acum nu-mi mai era somn deloc. Mă gândeam la scena de mai devreme.

                    Nu înțelegeam de ce se comportase Elaine așa seducător cu Raleigh. Nu a părut niciodată interesată de el, în niciun fel. Abia dacă îl saluta. Și Raleigh ce o fi vrând? Curiozitatea și iritarea mă stăpâneau, fără să știu de ce, dar acum chiar nu mai puteam să dorm! M-am foit în pat câteva minute, apoi am coborât și am ieșit pe hol. Era așa beznă, încât mi-a luat o grămadă de timp să reușesc să aprind becurile la etaj. M-am uitat puțin pe fereastra mare de pe palier. Zăpada era așa luminoasă și sclipitoare, iar cerul atât de înstelat. Nu cred că mai văzusem vreodată așa multe stele.

             Am făcut câteva ture de colo-colo gânditoare, mărșăluind în papucii mei pufoși și ridicoli. Până când am hotărât să mă duc la Raleigh şi am început să cobor pe scări.