-Demență-

Plăcere Vinovată

Mă trezesc realizând că nici nu dormeam;
Puteam observa ce se întâmpla în jurul meu,
Dar în interior eu însumi muream.
Totul se întâmpla atât de greu.

Vedeam lumina cum se apropie de sufletul meu,
În lăuntrul meu, undeva adânc, știam că nu visez.
Vedeam asta.. lumina cum se apropia.. mereu, mereu.
Încet încep să realizez.

O lumină ce n-o pot descrie, atât de strălucitoare.
Mă durea capul îngrozitor, însă nu puteam să mă gândesc la altceva...
Lumina aceea, se apropia grăbită, era nemuritoare;
Curiozitatea mă măcina.

Mă exaspera, mă intriga, mă făcea curios,
Mă uitam la ea, încercam să văd dacă după ea, voi vedea în sfârșit ceva;
Mă apropiam, era din ce în ce mai dubios
Mă apropii sfios și pășesc înspre ea.

Atunci... dispăruse... pentru prima dată am realizat cum am pierdut totul,
Totul și nici nu o aveam în palmele mele..
Simțeam cum mă apasă dorul,
Dorul de plăcere.

Nu.. aceasta nu era lumina obișnuită,
Era lumina ce nu te lasă să dormi,
Acum e prea târziu, însă trebuia să mă ascund de acea scânteie smerită...
"Te voi aștepta să mă curmi,

"Să mă curmi ca astă dată,
Să mă lași să te caut, și să pleci fără nicio scuză.
Voi aștepta, vreau o răsplată,
Tu erai singura mea muză."

Mă mai uit în gol odată, simt cum sufletu-mi crapă.
Încep să mă dilatez, ușor dispar...
Lumină blestemată, acum nu sunt decât picuri de apă.
Nu-mi rămâne decât să adorm iar...